(urmare din nr. trecut)
După cum vedem, Ştefan Aug. Doinaş nu-şi mărgineşte lirismul indirect la trucajul baladesc ori parabolic şi nici la modalitatea vizionar-autoscopică, purtînd, ca într-un marsupiu, exegeza poeziei proprii. Veşnic neliniştit, nemulţumit s-ar zice de nici una din cotele formale atinse, el aprofundează indirectitatea pînă la rădăcinile sale transestetice, de natură morală, pînă la (res)tabilirea relaţiilor eului creator cu cel empiric. Artificiul se priveşte în oglindă, examinîndu-se în calitatea lui de artificiu. El îşi creează o problematică ce se constituie într-un motiv predilect al creaţiei. Expurgat graţie disciplinei intelectului, romantismul revine spre însăşi conştiinţa măştii, care demască, deschizînd drum spre starea existenţială reală, spre afect, spre acele intoxications of the Heart pe care le blama, plin de superbie, autorul Corbului. Cunoscîndu-se pe sine, analizîndu-se, punîndu-se în pagina lirică prin relativitatea ei, prin subtextul ei foşnind de interogaţii şi emoţii, indirectitatea se confundă tot mai frecvent cu modul direct. Ea ajunge a se revela ca o criză a propriei condiţii. O criză, deci a poeticii, care dezvăluie o criză a fiinţei. Cu obrazul de pe care a căzut masca, fiinţa îşi mărturiseşte slăbiciunea, angoasa, îndoiala, dezgustul. Scenografia e încă solemnă, mitică, dar mişcarea sufletească e cea a izgonirii din paradisul convenţiei estetice:
Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş