GRANDOAREA ŞI CRIZA LIRISMULUI INDIRECT. Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş produce la fiecare nouă lectură tentaţia unor noi puncte de vedere interpretative. Ea îşi contaminează benefic exegeza, impunîndu-i modelul său anevoie de epuizat, îmboldind-o a urma liniile, faţetele, reflexele acestuia, precum ale unui diamant migălos şlefuit, înconjurat de haloul iluziei de a putea fi surprins în însăşi formula reverberaţiilor sale necurmate. Produs al unei arte aflate sub zodia culturii, este în egală măsură deschidere şi închidere, ingenuitate şi elaborare inginerească, originalitate şi reluare, ca o „traducere imaginară”. Atît de întinsă este combinatoria sa, atît de variat este al său modus operandi încît, în final, i se potriveşte, totuşi, mai mult explicaţia unui artificiu enorm, a unei înscenări. Romantismul său iniţial e supus unui extraordinar efort de disciplinare, de decantare, de deturnare în direcţia unui clasicism bovaric. Dar nu pînă într-atît încît să nu se răzbune, oferindu-ne, ironic, una din soluţiile sale tipice: deghizamentul. Ferindu-se de mărturia arzător individuală, de patetismul cazului propriu, impersonalizîndu-se prin „epigonismul major”, în raza unor mari creatori, de la Hölderlin şi Goethe la T. S. Eliot şi Gottfried Benn, de la Eminescu la Arghezi şi Blaga, autorul volumului Foamea de unu recade (sublim? comic? ambiguu?) în spaima de sine, divulgată de manevrele disimulării. Incapabilă a se elimina, obsesia eului recurge la paleativul încifrării ei luxoase. Romantismul se arată aici ca o fatalitate. I se potrivesc lui Doinaş cuvintele pe care el însuşi le-a aşternut în legătură cu Edgar Poe, privitoare la lirismul indirect, „acela care nu e confesiune spontană şi nemijlocită a unui sentiment, ci are nevoie de un întreg aparat pentru a fi pus în pagină, aidoma unei piese de teatru; acela care simte nevoia pudică de a se încarna şi travesti în personaje, de a se plasticiza în situaţii poetice, pentru a-şi putea desfăşura întreg dramatismul, pentru a lăsa simbolurile să joace ambiguu, pentru a obţine un anumit ton şi timbru poetic, pentru a-şi instala pe deplin vraja sugestiei”.