Am început această a doua parte dedicată ermetismului canonic barbian cu o introducere doctrinară despre antimodernismul poetului. Pe această a şaptea treaptă „elgahelică” voi încerca o exhaustie finală, contrapunctică, pornind de la textele teoretice ale poetului şi matematicianului.
Mai întâi, trebuie reevaluată, dacă nu eliminată prejudecata că drumul ermetismului barbian începe cu influenţa lui Mallarmé şi a altora. Întâlnirea cu poetul francez a fost, desigur, benefică, dar a şi clarificat definitiv căile diferite ale celor doi poeţi. Mallarmé este întruchiparea exemplară a ermetismului la care a putut ajunge modernismul european, ca inovaţie idiomatică a unui limbaj diferit în sânul limbajului natural. Ion Barbu poate fi şi el interpretat la acest nivel stilistic şi tentativele critice au fost şi vor mai fi. Ermetismul filologic, cum sună şi sintagma, se fundează exclusiv pe limbaj. Începuturile pot fi depistate la trubadurii medievali, apoi la Góngora, îndeobşte, care e, în bună măsură, un „şaradist”, „ghicitorile” lui baroce adresându-se unui anumit cerc de iniţiaţi. Hugo Friedrich observă că, pentru prima oară în istoria poeziei, Mallarmé nu se mai conformează, canonic, către un anume eşantion de cititori, aceştia trebuind să fie creaţi de poezia însăşi. De aici convingerea lui şi mai ales a celui mai fidel discipol, Paul Valéry(1), că poemele lor au sensul pe care li-l dau cititorul, imbold pentru Eco de a-şi funda teoria operei deschise. Aceasta este şi consecinţa inevitabilă a ermetismului filologic, parior pe obscuritate. Or, poezia lui Mallarmé, conchide Hugo Friedrich, „este edificiul cel mai abscons pe care lirica modernă l-a ridicat vreodată”(2). Opera lui Ion Barbu poate fi catalogată, similar, pentru literatura română, dar numai în cadrul confuziei de referenţiale, dacă reducem ermetismul canonic la scara ermetismului filologic. Ceea ce îl sărăceşte pe scriitorul român, reducându-l la rangul de epigon, în imediata vecinătate a unui Valéry. În realitate, ermetismul canonic este antiteza celui filologic, iar paradoxul e că ambele nu pot fi tratate separat decât cu eroarea de a le confunda. De aici ezitările unui critic de anvergura lui G. Călinescu între a evalua ermetismul barbian între cel filologic şi cel de „substanţă”. Mallarmé însuşi este nedreptăţit atunci când interpreţii zăbovesc exclusiv în obscuritate, ignorând liniile de rezistenţă ale operei. Există un dramatism al hermeneuticii, depistabil la criticii mari, ca şi în cazul lui Hugo Friedrich.