Ciuleandra – Hora morţii şi a nebuniei
În Ciuleandra, întâlnim oglinda în care moartea capătă un nou chip. Moartea raţiunii, a gândirii, pentru Nietzsche, reprezenta moartea propriu-zisă. Fiinţa omului, nu numai că nu poate fi înţeleasă în afara nebuniei, dar nici n-ar fi fiinţă a omului dacă n-ar purta nebunia în sine, ca limită a libertăţii sale.1
Nebunia s-a bucurat de-a lungul timpului de o anumită frecvenţă în lumea culturală, un prestigiu datorat existenţei sale ce se deschide în calea unui univers infinit de experienţe, de trăiri primordiale. Fascinaţia ridicată din praful acestei trăiri la limita cu raţiunea primordială, sălbatică, experienţă existenţială, îmbibată de mediocritatea vieţii reale, o plasează în planul iluziei. Însă spaţiul acesta uman, al iluziei, acest microcosmos al fiecărui individ nu cuprinde doar sfera nebuniei ci cuprinde şi religia, visul, gândirea. Nebunia ocupă un loc aparte deoarece conţine principii estetice de percepere a lumii exterioare, fapt ce a determinat foarte mulţi creatori, printre care şi Liviu Rebreanu, să apeleze la lumea aceasta nesigură, incertă. Nebunia nu trebuie privită doar în registrul său negativ, deoarece ascunde în spatele acestei gândiri un canal de comunicare uşor perceptibil. Acest aspect a fost surprins, se pare şi de Liviu Rebreanu. Prin romanul său Ciuleandra, autorul nostru nu dorea să surprindă un simplu caz de alienare psihică, ci degradarea societăţii în profunzimea sa precum şi moartea văzută ca un joc de domino în care prins nu era doar Puiu Faranga. Toţi cei ce s-au prins în fatidicul joc al Ciulendrei, par să cadă într-o moarte mai mult sau mai puţin perceptibilă. Mădălina, declanşatorul inocent al decăderii unui întreg neam, devine umbra angelică ce-l va conduce pe Puiu în moartea sa simbolică. Pierderea raţiunii atrage după sine şi pierderea întregii sale existenţe sociale. Însă pe Puiu Faranga nu-l putem privi doar din poziţia de ucigaş. El este rezultatul cangrenos al sângelui Faranga, al minciunii veşnice în care familia sa a trăit, al falsităţii spirituale şi sociale în care a fost crescut şi educat. Căci un alienat este de asemenea un om pe care societatea n-a vrut să-l asculte şi pe care s-a străduit să-l împiedice a emite insuportabile adevăruri.2
În Ciuleandra, întâlnim oglinda în care moartea capătă un nou chip. Moartea raţiunii, a gândirii, pentru Nietzsche, reprezenta moartea propriu-zisă. Fiinţa omului, nu numai că nu poate fi înţeleasă în afara nebuniei, dar nici n-ar fi fiinţă a omului dacă n-ar purta nebunia în sine, ca limită a libertăţii sale.1
Nebunia s-a bucurat de-a lungul timpului de o anumită frecvenţă în lumea culturală, un prestigiu datorat existenţei sale ce se deschide în calea unui univers infinit de experienţe, de trăiri primordiale. Fascinaţia ridicată din praful acestei trăiri la limita cu raţiunea primordială, sălbatică, experienţă existenţială, îmbibată de mediocritatea vieţii reale, o plasează în planul iluziei. Însă spaţiul acesta uman, al iluziei, acest microcosmos al fiecărui individ nu cuprinde doar sfera nebuniei ci cuprinde şi religia, visul, gândirea. Nebunia ocupă un loc aparte deoarece conţine principii estetice de percepere a lumii exterioare, fapt ce a determinat foarte mulţi creatori, printre care şi Liviu Rebreanu, să apeleze la lumea aceasta nesigură, incertă. Nebunia nu trebuie privită doar în registrul său negativ, deoarece ascunde în spatele acestei gândiri un canal de comunicare uşor perceptibil. Acest aspect a fost surprins, se pare şi de Liviu Rebreanu. Prin romanul său Ciuleandra, autorul nostru nu dorea să surprindă un simplu caz de alienare psihică, ci degradarea societăţii în profunzimea sa precum şi moartea văzută ca un joc de domino în care prins nu era doar Puiu Faranga. Toţi cei ce s-au prins în fatidicul joc al Ciulendrei, par să cadă într-o moarte mai mult sau mai puţin perceptibilă. Mădălina, declanşatorul inocent al decăderii unui întreg neam, devine umbra angelică ce-l va conduce pe Puiu în moartea sa simbolică. Pierderea raţiunii atrage după sine şi pierderea întregii sale existenţe sociale. Însă pe Puiu Faranga nu-l putem privi doar din poziţia de ucigaş. El este rezultatul cangrenos al sângelui Faranga, al minciunii veşnice în care familia sa a trăit, al falsităţii spirituale şi sociale în care a fost crescut şi educat. Căci un alienat este de asemenea un om pe care societatea n-a vrut să-l asculte şi pe care s-a străduit să-l împiedice a emite insuportabile adevăruri.2