(continuare din numărul precedent)
Sensurile au limite, au graniţe, unele mai uşor, iar altele mai greu de pus în evidenţă. Elasticitatea acestor graniţe le îngăduie să se încarce cu expresivitate, să ajungă la nuanţe noi care pot contura, în perspectivă, noi sensuri. Tot aşa se pot observa rigidizări ale elasticităţii semantice, care duc în mod fatal la restrângeri semantice, iar în unele cazuri la degradări.
Până unde merge sensul unui cuvânt, spre a nu se confunda cu altul, aceasta este o chestiune de studiat ca şi aceea a degradărilor semantice.
Cuvintele se caută, se găsesc, se întâlnesc, se potrivesc, deci se acceptă să stea alături şi să colaboreze la realizarea comunicării. În ce măsură are loc această colaborare, care sunt valenţele fiecărui element, ce forţe se pun în evidenţă într-o anume poziţie a cuvântului, acestea sunt, de asemenea, lucruri de studiat într-o perspectivă modernă, dinspre opera de artă spre mijloace de împlinire a acesteia.
Valorile cuvintelor se conturează deplin numai în întrebuinţări. „Cu cât aceste întrebuinţări sunt mai neaşteptate, adică apar într-o opoziţie mai puternică faţă de înţelesul general din limba obişnuită, cu atât sporeşte forţa de evocare a cuvântului, adică funcţia lui expresivă de reprezentare vie şi sugestivă a faptelor realităţii” (Ştefan Munteanu, Expresivitate şi context, 608). Dar sunt deosebiri în cantitatea de expresivitate pe care o poate exprima un cuvânt. „Fără îndoială că prin însăşi structura lor fonetică sau prin caracterul obiectului desemnat, unele cuvinte pot fi mai sugestive decât altele (în primul caz trebuie luaţi în considerare factorii aparţinând simbolismului fonetic, în al doilea, imaginea mentală pe care obişnuit o asociem de unele obiecte)” (idem, ibidem, 609). Ştefan Munteanu, op. cit., 609, exprimă părerea că sunt şi „cuvinte expresive prin ele însele (întrucât sunt produse ale afectului)” şi exemplifică prin budihace, coblizan şi otânji din Amintirile lui Creangă, cu precizarea că acestea „par a nu datora nimic contextului”. Credem că observaţia este adevărată şi ea are în vedere forţa de sugestie şi sonoritatea, componentele fundamentale ale expresivităţii. Aici am face constatarea că un cuvânt expresiv prin el însuşi într-o anume arie lingvistică nu prezintă prea mult interes din acest punct de vedere în altă arie. Prin urmare, sunt diferenţieri zonale, în funcţie de graiul local şi de fondul lui lexical. Scriitorul preia un astfel de cuvânt şi îl integrează într-un context care îi pune în evidenţă sensul şi expresivitatea explicită.