Destinul postum al lui Liviu Rebreanu începe sub cele mai negre auspicii. Moartea scriitorului, survenită la 1 septembrie 1944, coincide aproape matematic cu începutul persecuţiilor împotriva «colaboratorilor» regimului Ion Antonescu, al campaniei «epurărilor» şi al proceselor «criminalilor de război». Momentul reuneşte justificata stare de entuziasm generată de sentimentul ieşirii dintr-un impas istoric (războiul din Răsărit, dovedit falimentar) cu  suspiciunea generalizată. Acuzatorii nu mai au timpul şi nici dispoziţia de a ţine seama de factura şi gradul vinovăţiei, mai ales atunci când incriminările ascund mai vechi sau mai noi îndârjiri vindicative. Criteriile judecăţii se amestecă, incriminarea devine vituperare şi sentinţa lozincă,  limbajul se încarcă de un debordant patos pamfletăresc – pandant al entuziasmului frenetic provocat de «eliberare» -, iar loc pentru recriminări nu mai există, fiindcă «altera pars» nu are acces la instanţele publice apărării (jurnalele). Procesul vechiului regim şi al războiului degenerează într-o adevărată «vânătoare de vrăjitoare». Impresia, la lectura presei din primele săptămâni de după 23 august 1944, este aceea a unui consens, în această privinţă, între dreapta democratică (PNŢ, PNL, PSD) şi stânga comunistă (PCR şi sateliţii lui apăruţi peste noapte). În acest context, majoritatea gazetelor vremii reduc «moştenirea» defunctului Rebreanu la activitatea sa din timpul războiului, ca director al Teatrului Naţional şi al publicaţiei «Viaţa», finanţată de Ministerul Propagandei. La care era adăugat volumul Metropole (1931), conţinând şi memorialul călătoriei din 1926, ca invitat al PEN-Clubului, în Italia unui Mussolini care nu-şi arătase încă adevărata şi întreaga lui faţă.  În sensul propriu al cuvântului, a doua zi după înmormântare presa de toate culorile politice dezlănţuie un furibund atac împotriva scriitorului; necrologurile, care, măcar potrivit uzanţelor, trebuiau a fi omagii, devin nu o dată înverşunate şi imunde pamflete. Condamnat pentru că şi-ar fi «trădat» Ardealul ocupat, numele său este aşezat, contaminant, în vecinătatea sintagmelor «regim fascist», «nazism»/«hitlerism», «Legiune» şi chiar «Gestapo». Fostului demnitar cultural i se impută   acceptarea funcţiilor publice din interese meschin-mercantile, ca şi dintr-un deşănţat, trivial orgoliu.