Tangenţe cu literatura  

Savantul Mircea Eliade, autorul Tratatului de istorie a religiilor (1949), a monumentalei Istorii a credinţelor şi ideilor religioase în trei volume (1976-1983) şi a peste 20 de lucrări ştiinţifice – e în acelaşi timp nuvelist, romancier, dramaturg şi eseist.
Printre cuvintele cheie ale studiilor sale amintesc: sacru şi profan, mit, rit, simbol, hierofanie, arhetip, hermeneutică, iniţiere, labirint.
Ne propunem să prezentăm în articolul de faţă câteva comparaţii, paranteze, aluzii sau referiri la literatură din activitatea sa de istoric al religiilor şi orientalist.
Din sutele de tangenţe cu operele literare ne vom opri la numele marilor personalităţi, îndeobşte cunoscute. Ne vom strădui să exemplificăm că: temele şi motivele arhaice ocupă un loc important în mitologie, folcloristică şi literatură; miturile, riturile şi simbolurile constituie izvor de inspiraţie pentru literatură; între istoria religiilor şi beletristică există unele interferenţe.
Epopeea lui Ghilgameş, capodoperă a literaturii asiro-babiloniene este cunoscută nu numai filologilor, ci şi tuturor absolvenţilor de liceu de pe vremuri, când exista un obiect de studiu numit istoria literaturii universale.
Celebrul Tratat de istorie a religiilor se referă la divinităţile babiloniene (pp. 90, 91, 267,271).
Faptele zeilor, narate în Epopeea lui Ghilgameş, sunt comparate de Eliade cu cele din Codul lui Hammurabi şi cu cele din mitologia greacă. „Locuinţa lui Anu este, fireşte, în cer. Palatul lui, situat în punctul cel mai înalt al bolţii, nu este atins de apele potopului. Acolo, ca şi în Olimpul mitologiei elene, îl vizitează zeii.”
Fără  de  noroc,  Ghilgameş,  întristat de  moartea  prietenului  său,   Enkidu,  se tânguieşte astfel: „Va trebui oare să mă culc într-o zi, spre a nu mă mai trezi, ca el?” (Tableta 8).