GH. GRIGURCUPoezia lui Ştefan Aug. Doinaş

ASPECTE ALE STRUCTURII.
Trei sunt ipostazele în care, în principal, s-a manifestat pînă acum creaţia poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş. În primul rînd, o expresie baladescă, de un fabulos rafinat, scufundînd simbolul în apele naraţiunii şi dizolvînd în acestea esenţe poetice varii. Luxurianţa, culoarea versului amplu, beatitudinea stării de basm conţinută în starea lirică, sonoritatea traducînd o efervescenţă a spiritului sunt notele distinctive ale unei serii ce, începută în tinereţe, nu s-a epuizat multă vreme. Un exotism vizionar, oarecum rimbaldian, creator de lumi colosale, cu o înălţare frenetică a unei flore făurite din materiale insolite, cu orbitoare miraje dureroase de-o clipă, cu trufaşe oraşe utopice, pe scurt un delir geografic, dublat de unul istoric, al retrăirii unor timpuri închipuite, se manifestă ca o mărturie a împletirii dintre etern şi efemer. Invenţia metaforică e copioasă, lexicul e fastuos, bucuria acestor versuri venind dintr-o contemplare a forţelor vitale. Gîlgîitul lor de cascadă constituie un cîştig al clarităţilor fantaste. Putem vorbi aici, în termenii lui Gaston Bachelard, de o „intuiţie substanţialistă”, adică de o proiecţie a peisajelor de suflet în factori materiali, corporali:

La Polul Nord, aproape de osia furtunii
printre arbuşti de sticlă ce-ajung doar la genunchi,
pe care ard albastre poleiurile lunii
ca nişte muşchi de fosfor pe fiecare trunchi,
şi unde urşi de bură nestingheriţi se plimbă
prin mari licheni şi ferigi ca printr-un labirint,
iar hermelinul roşu întocmai ca o limbă
apare şi dispare-ntr-o gură de argint;
acolo unde apa, ţîşnind de dimineaţă
cu unda-mprăştiată, rămîne în văzduh
cu aripi desfăcute pînă-n amurg şi-ngheaţă.
luînd – cu pene – forma cutărui paşnic duh, –
acolo vom ajunge-ntr-o zi obişnuită
înfometaţi de arbori imenşi şi de călduri,
strivind sub talpă nalba, ciuperca împietrită
şi creştetul de vată al noilor păduri
în care pomi lunatici, lipsiţi de flori şi fructe,
cu ramurile-ntinse şi picurînd arar,
se-nalţă-n sus, ca nişte fragile apeducte
ce prin lumina zilei în tuburi de cleştar
şi-o dau acelor clare oraşe bănuite:
miraje vagi cu turnuri şi-acoperişe-n dungi,
ce pier în depărtare, tăcute, obosite,
în ceaţa unui astru cu despletiri prelungi.
2011-04-02T16:00:00+03:00