Într-un amplu articol despre corpusul epistolar eliadesc mă refeream altădată, fugitiv, şi la câteva frânturi din activitatea mea. Citam succint din scrisorile adresate de mine lui Eliade la 29 octombrie 1973, 29 noiembrie 1972 şi 22 august 1980.1
Articolul de faţă îşi propune să selecteze şi alte aspecte care (cu puţină îngăduinţă) ar putea fi considerate o addenda la un eseu de istorie literară, neapărut încă.
După ce 23 de ani i se interzisese dreptul la semnătură, la începutul lui septembrie 1967 numele lui Mircea Eliade a reapărut în publicistica românească.
Anticarul Radu Sterescu a fost unul dintre puţinii oameni de cultură care, prin difuzarea cărţilor de istoria religiilor şi filozofia culturii, a precedat reabilitarea scriitorului. De la el îmi procurasem şi eu – cu mari sacrificii – textul xerografiat al câtorva volume (Tratatul de istoria religiilor, Mitul eternei reîntoarceri, Şamanismul).
Articolele despre Eliade publicate în Secolul XX, nuvelele lui fantastice reproduse în Cronica şi Tribuna mi-au provocat o inimaginabilă stare de febrilitate. Vorbeam cu oricine despre Eliade, mă străduiam să-i aflu adresa din America. Directorul liceului mi-a spus (în mare secret!) „să mă astâmpăr”, pentru că începusem să devin suspect. Voisem neapărat să-i scriu şi până la urmă am găsit pretextul. Mă ocupam pe atunci de un scriitor minor, Bogdan Amaru, a cărui piesă inedită – Goana după fluturi  – am publicat-o în revista Teatrul, nr. 7, iulie 1967. Deoarece Eliade scrisese în tinereţe un articol despre Bogdan Amaru2, l-am întrebat ce ştie despre soarta romanului inedit al acestuia. Spre surprinderea şi bucuria mea, am primit răspuns. Îşi aducea bine aminte de Bogdan Amaru.