Nume vechi româneşti: Basarab
B.P. Hasdeu, în Etymologicum, 3, exagerând, afirmă că „Basarabă este cuvântul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor” (p. 218) şi arată că „basarabii n-au fost o familie, ci o castă” (p. 219). „În secolul XVI, numai dintre Basarabi se numeau marii bani ai Craiovei, căci numai Basarabii aveau dreptul ereditar la bănie, ca unii ce erau banoveţi, bani ereditari, «bani de moşie»”, după cum spune ne-o lămurit la 1530 biograful contimporan al patriarhului Nifon […]: „neam care era mai alesu şi mai temătoriu de Dumnezeu, căruia era numele de moşie Banoveţi, adică Băsărăbeştii” (p. 219). Între domnii Ţării Româneşti până pe la 1600 au fost mulţi Basarabi, dar ramuri de Basarabi erau şi în Transilvania, anume în Ţara Haţegului, unde „erau aşezate de veacuri” şi citează numele unui Bassarab, care era chinez (= cneaz) în Râuşor, la 1398. La 1592 este amintit nobilul Franciscus Bazaraba de Karansebeş; la 1686 trăia în „oraşul Hunyad” (= Hunedoara) nobilul Stephanus Bazzarabai; un sat din aceeaşi zonă se numeşte Basarabeasa, nume care, cum observă Hasdeu, este femininul lui Basarab, cu suf. -easă, ca în băneasă, vorniceasă, femininul unor nume de demnităţi. Hasdeu arată, după Puşcariu, Familiile Române, 49-50, că în Haţeg, anume în comunele Peşteana şi Corneşti, sunt două familii nobile cu numele Basaraba. La 1649 în armata cazacilor erau 5 (cinci) Basarabi (munteni sau haţegani): Sava, Marcu, Vasile, Ion şi Teodor (p. 220). Casta Basarabilor îşi „avea cuibul în Oltenia şi în Haţeg” (p. 220-221) şi autorul arată, cum a spus în Istoria critică, I, 83 şi urm., că „dinastia Muşăteştilor din Moldova a fost şi ea o ramură a Basarabilor; un fapt pe care astăzi nu-l mai contestă nimeni. Poate că ar fi fost tot Basarabi şi Asanii, dar aceasta nu ne interesează deocamdată” (p. 221).
B.P. Hasdeu, în Etymologicum, 3, exagerând, afirmă că „Basarabă este cuvântul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor” (p. 218) şi arată că „basarabii n-au fost o familie, ci o castă” (p. 219). „În secolul XVI, numai dintre Basarabi se numeau marii bani ai Craiovei, căci numai Basarabii aveau dreptul ereditar la bănie, ca unii ce erau banoveţi, bani ereditari, «bani de moşie»”, după cum spune ne-o lămurit la 1530 biograful contimporan al patriarhului Nifon […]: „neam care era mai alesu şi mai temătoriu de Dumnezeu, căruia era numele de moşie Banoveţi, adică Băsărăbeştii” (p. 219). Între domnii Ţării Româneşti până pe la 1600 au fost mulţi Basarabi, dar ramuri de Basarabi erau şi în Transilvania, anume în Ţara Haţegului, unde „erau aşezate de veacuri” şi citează numele unui Bassarab, care era chinez (= cneaz) în Râuşor, la 1398. La 1592 este amintit nobilul Franciscus Bazaraba de Karansebeş; la 1686 trăia în „oraşul Hunyad” (= Hunedoara) nobilul Stephanus Bazzarabai; un sat din aceeaşi zonă se numeşte Basarabeasa, nume care, cum observă Hasdeu, este femininul lui Basarab, cu suf. -easă, ca în băneasă, vorniceasă, femininul unor nume de demnităţi. Hasdeu arată, după Puşcariu, Familiile Române, 49-50, că în Haţeg, anume în comunele Peşteana şi Corneşti, sunt două familii nobile cu numele Basaraba. La 1649 în armata cazacilor erau 5 (cinci) Basarabi (munteni sau haţegani): Sava, Marcu, Vasile, Ion şi Teodor (p. 220). Casta Basarabilor îşi „avea cuibul în Oltenia şi în Haţeg” (p. 220-221) şi autorul arată, cum a spus în Istoria critică, I, 83 şi urm., că „dinastia Muşăteştilor din Moldova a fost şi ea o ramură a Basarabilor; un fapt pe care astăzi nu-l mai contestă nimeni. Poate că ar fi fost tot Basarabi şi Asanii, dar aceasta nu ne interesează deocamdată” (p. 221).