Cine zice Borgia, se gândeşte imediat la oprobiu şi infamie; şi, de obicei, sunt incluşi toti din familie: Rodrigo, Cesare şi Lucreţia. Dacă e să dăm crezare istoriografiei, cu aceste personaje ne reîntoarcem, din plină Renaştere, în Evul Mediu de început. Rodrigo Borgia (1432-1503), tatăl-papă Alxandru al VI-lea, cel cu apucături mârşave, obscene. Cesare (1475-1507), al doilea fiu al său, Duca Valentino, trădător şi asasin. Iar Lucreţia (1480-1519), aleasa fiică a papei, piesa de schimb pentru căsătorii mai mult politice decât religioase, la dispoziţia baghetei intereselor tatălui (care adesea a şi abuzat de poziţia sa).
Întreaga istorie începe cu cel dintâi Borgia, mai corect Borja, originar din Aragon: Alfonso (1378-1458), ajuns şi el papă, sub numele de Calist al III-lea. Era unchiul lui Rodrigo, pe care l-a făcut repede cardinal. Rodrigo, la rândul său, devine papă în 1492, anul descoperirii Americii. Fusese mare demnitar al lui Pio al II-lea, Enea Silvio Piccolomini, papa umanist. Rodrigo – Alexandru al VI-lea, departe de a fi un obscurantist, cum a vrut cineva să-l considere, este papa care l-a invitat pe Copernic la Universitatea “Sapienza” din Roma. Însă, e drept, se mişca mai bine pe pământ, decât prin cerurile astronomilor. Neavând încă nepoţi, îşi facea manevrele politice prin intermediul fiilor. De altfel, fiii – şi ei preoţi – se numeau atunci tot “nepoţi” (“presbyterorum filii nepotes vocantur”).
Alexandru al VI-lea a făcut din fiul său Cesare “braţul său armat”. Iar de fiica sa Lucreţia — născută în epoca în care era cardinal, în urma aventurii cu Vannozza Caetani – s-a folosit ca pion important în “agăţarea” căsătoriilor în scopuri de putere. La vârsta de 13 ani, era deja căsătorită; a rămas curând văduvă. Ajunsă la mănăstire, cum cerea regula, descoperă prima sa sarcină (extraconjugală).