S-a format, printr-un soi de tradiţie, opinia că o istorie a literaturii – naţională sau universală – trebuie să fie obiectivă şi cuprinzătoare, să relateze evoluţia fenomenelor specifice într-o marcată perspectivă a succesiunii lor, a derulării generaţiilor de scriitori, de curente şi mişcări literare, într-o corelare dialectică a acestora, inventariind cât mai multe individualităţi, cărora să li se facă fişe bio-bibliografice, de mai mici ori mai mari proporţii, în funcţie de importanţa ce i se acordă contribuţiei fiecăruia la patrimoniul general, cu alte cuvinte având un pronunţat caracter descriptiv şi explicit, slujind efectiv unui scop didactic. Declarat sau nu, demersului unei asemenea intreprinderi i se cere (i se cerea) să-i înveţe pe aceia cărora li se adresează o scară de valori în înţelegerea şi receptarea lor, la care să se raporteze mai apoi, ori de câte ori se va ivi vreun prilej potrivit, în viaţă. Pe undeva se justifică, incontestabil, o asemenea istorie, pentru că, după ce ai la îndemână un asemenea repertoriu de date, furnizate în spirit canonic, după ce ţi l-ai însuşit pe acesta, poţi (e chiar foarte bine) să te abaţi de la dogma lui, căutând alte criterii de evaluare, mai subiective dacă vreţi, pentru că în istorie (indiferent care) toate faptele sunt, în timp, reinterpretabile iar factologia lor primeşte astfel diverse înţelesuri, în funcţie de o mulţime de factori noi ce vin în discuţie, pe diferite trepte de cunoaştere ale mereu diferitelor generaţii de… beneficiari, mereu altele, cu alte percepţii în prospectarea trecutului, în cazul nostru literar. Aşa se face că în ultima vreme la noi (mai de multişor şi prin alte părţi ale lumii moderne) am avut parte de sinteze, de amploare, structurate pe diverse criterii de evaluare a trecului literar românesc, în integralitatea sa ori cercetată numai pe anumite perioade bine determinate, incitante şi controversate (controversabile) dar nu lipsite de… adevăr.