Ce înseamnă „iartă-mă” atunci când vine prea târziu? Aceasta este, poate, prima reacţie pornită din indignarea faţă de păreri de rău care sunt cel puţin tardive şi, deci, ipocrite, neducând la schimbarea cursului iremediabil generat de greşeală. Relaţiile interumane şi confruntarea lor cu criteriile raţional admise cel puţin tacit evidenţiază că oamenii greşesc nu numai pentru că nu reuşesc să scoată sensul lucrurilor din starea-lor-de-ascundere (adică nu reuşesc să descopere adevărul, vezi Heidegger, Parmenides), ci şi pentru că intenţionează din capul locului să eludeze acele criterii raţionale unanim admise.
Greşelile sunt generate din necunoaştere şi din intenţii, iar dacă luăm în calcul faptul  că în toate interacţionările dintre oameni există de fiecare parte, şi nu o dată, şi necunoaştere şi intenţie rea, ajungem chiar să ne mirăm că oamenii se pot, totuşi, înţelege şi că ei greşesc, în fond, mult mai rar decât în presupoziţia mecanicistă de mai sus. Proporţia mai mică a greşelilor faţă de comportamentele adecvate/înţelepte/calculate este datorată numai la prima vedere conformismului oamenilor faţă de regulile şi cutumele existente. În profunzime, cauza este aceea că oamenii gândesc şi preţuiesc în mod sincer valorile morale.
Nu este cazul să ne înecăm în discuţia despre caracterul relativ, istoric, al valorilor. Sigur că oamenii judecă atitudinea celorlalţi ca şi a lor proprie în funcţie de experienţa lor istorică, adică de experienţele personale derulate în cadre istorice şi sociale precise. Obiectul articolului este, însă, nu comportamentul corect (indiferent ce se înţelege într-un moment sau altul prin corect), nici cel ce denotă o puternică slăbiciune, ci doar o urmare a greşelilor: faptul că ele presupun ca cel care a greşit să îşi ceară iertare.