(urmare din numărul trecut)

Dar să ne întoarcem la eminescianismul de fond al ermetismului canonic barbian. În Pro domo (1927), Barbu răspundea replicilor din presă pe marginea polemicilor sale cu Arghezi şi Lovinescu. Felix Aderca demonstra mai pronunţatul eminescianism al lui Arghezi comparativ cu Barbu. Două treimi din Cuvinte potrivite, considera Aderca, mustesc de Eminescu prin îndrăzneala de reformare a limbii poetice, observaţie justă, altminteri. Barbu răspunde că ecuaţia Arghezi-Eminescu, văzută pur lingvistic, se restrânge la „românismul verbal, paradant al lui Arghezi”, incapabil a se ridica la „naţionalismul interior şi credincios al antisemitului Eminescu”. Barbu nu viza, desigur, „antisemitismul” politic şi economic de care se tot face zgomot în jurul lui Eminescu, ci vizează ceva mai adânc, mergând către o viziune asupra lumii, pe care o vom lămuri, spre final, când vom face comparaţia cu Dante. Dar deja este vorba de criteriul limbii. Trebuie să relaţionăm românismul eminescian cu acela exterior, pitoresc, al lui George Coşbuc, subliniat de ardeleanul Lucian Blaga, într-o comparaţie fundamentală, prin care Eminescu ne reprezintă în universalitate printr-un „legitimism de ordin divin”. Ceea ce-i reproşa Barbu lui Arghezi e că a ezitat să taie nodul gordian al pitorescului valah sudic, acel pitoresc pe care el îl depăşise prin viziunea cetăţii Isarlîk. Barbu recunoştea că, în materie de dicţionar românesc, Arghezi este la înălţimea lui Eminescu. Prin conceptul de exhauţie, Barbu gândea într-o cheie foarte apropiată de semiotica arborelui, a dicţionarului, a enciclopediei şi labirintului din gândirea lui Umberto Eco(26). Însă exhauţia implică reducţie, deci şi alegere: „Alegerea contează numai. Prin ea, scriitorul face act de creator” (27). Aici ar fi deosebirea dintre Arghezi şi Eminescu, dintre retorică şi construcţie poetică, „organizare deliberată”, nu procreaţie: „Aceasta e perpetuarea; cealaltă e creaţiunea”. Dumnezeu nu procreează, ci creează: „Dumnezeu creează chibzuit şi singuratic după un plan acordat, după finalitate”, cu invarianţi, arheic: „Invariantul, permanenţa, e subtila disociaţie intelectuală. Fără de această preocupare de esenţial şi permanent, poezia s-ar preface în barbarie ori alexandrinism”(28).