Două apariţii editoriale (relativ) noi reclamă aceeaşi întoarcere apreciativă în fenomenul cultural înscris în intervalul dintre sfârşitul de secol XVI şi anii 1760 – barocul, perceput azi ca un amestec magic de interdiscipline, serai în care filosofia şi literatura, teologia şi artele plastice au fost influenţate decisiv până la generarea de forme şi conţinuturi originale, apte să susţină adevărate şi invincibile capodopere.
Una este cartea lui Călin Andrei Mihăilescu, (istoric literar, eseist, critic literar), scriitor şi profesor de spaniolă şi literatură comparată la University of Western Ontario din London, Canada, emigrant de bună voie în ţara frunzei de arţar, cum singur spune, în spaţiul aleatoriu care i-a permis să se reinventeze, anulându-i definitiv crispările şi provincialismele. Cărţile sale sunt o textură fină de ironie, utopie şi distopie, literatură şi teologie mistică, de istorie a gândirii politice, de filosofia ficţiunii, de estetică, de istoria religiilor, de fundamentele metafizice ale retoricii. Dintre lucrările cele mai cunoscute fac parte: Antropomorfina, Calendar de noapte, Ţară europsită, Îndreptări de stânga, Calendarul după Caragiale – în coautorat cu Liviu Papadima şi Rodica Zafiu. Alături de acestea, autorul ne propune o incursiune în Renaştere, manierism, baroc, carte apărută şi reeditată la editura Curtea Veche, Bucureşti, cu care autorul are o bună colaborare. Aici găsim o analiză plină de ecouri tematice, structurale şi de stil, reunite într-o carte care demonstrează că însăşi istoria e şantajată de timp, aşa cum omul e şantajat de istorie. El descrie calea extazului de la magii Renaşterii italiene şi Thomas Morus – la misticii spanioli Montaigne, Marlowe, Shakespeare, Cervantes, Angelus Silesius, Gracian şi Pascal. Specialiştii au recomandat acest volum ca pe un studiu multiplu, aşezat în timp ca un rizom în care subiectivitatea, mistica, utopia, deziluzia, corporalitatea, inversiunea, gustul şi kitsch-ul îşi răspund mutual ca ecouri tematice, structurale şi de stil.