Există ceva derutant în opera literară târzie a lui Eliade: aparatul represiv din ţară, Securitatea. Sunt câţiva reprezentanţi atipici, oameni cu lecturi vaste, intelectuali fini, capabili de judecăţi subtile şi, în măsura posibilităţilor, omenoşi, chiar umanişti. Care e tâlcul insertării lor acolo? Corectitudinea întrebării, ştim de la Herr Heidegger, determină justeţea răspunsului. Incorect nu vreau să fiu; însă am o nesiguranţă clară în adulmecarea subiectului, am conştiinţa că merg, inconştient, pe un teren la fel de stabil ca nisipurile umblătoare. N-aş fi singurul practicant de asemenea excursii. Plăcere nu-mi face. Dar dacă tentaţia pluteşte ca fata morgana, o fi întru totul vina mea că năzuiesc s-o ajung?
Voi începe cu cea mai percutantă apariţie între personajele categoriei: Anca Vogel, „temuta tovarăşă ministru”, funcţionară cu maşină, vilă şi soldaţi la poartă. Ea cere lui Zaharia Fărâmă, povestaşul năzdrăvan, să se rezume la isprăvile ero(t)ice ale fabuloasei Oana, fata cârciumarului Fănică Tunsu. Anca Vogel, cu fantasmele sale sexuale (reprimate?), e calchiată după Ana Pauker. Ideea era atât de pregnantă în mintea celor angajaţi la treburile editoriale, încât în ediţia de proză eliadescă, girată de Eugen Simion, la Cartea Românească, în 1981, pe pag. 258 figurează o scăpare de corectură psihanalizabilă: în loc de Anca s-a tipărit Ana! Potenta femeie nu comite, totuşi, vreo faptă reprobabilă, ca personajele negative. Asta ţine pesemne de logica povestirii, de temă, de intenţia autorului, neinteresat să scrie „dezvăluiri” despre ororile comuniste. Drept răsplată pentru poveşti, „tovarăşa” îl tratează pe bătrânul fost director de şcoală cu şampanie şi ţigări Lucky Strike (marcă semnificantă). Înainte să fie livrat curioasei ministrese (o intrigantă venală, cum se demonstrează ulterior), Fărâmă e obligat să nareze, fie oral, fie în scris istoria unor încurcate fapte din anii ’20-’30. La fiecare treaptă ierarhică a sistemului este câte un şef care gustă asemenea proze. Unul e chiar scriitor! Aproape toţi securiştii (le zic aşa din comoditate) care foiesc în jurul lui Fărâmă au un comportament civilizat, nu practică bătaia sau tortura, cum dezvăluie azi supravieţuitorii acelei epoci de teroare. Nemulţumirea lor (cam inconsistentă)  faţă de învăţător e legată de neclarităţile faptice şi stilistice ale povestirilor, de şaradele & şeherezadele bătrânului! Unicul tip grosolan este maiorul Borza, însă el se dovedeşte a fi fost agent al Siguranţei – mecanismul represiv interbelic, despre care Eliade, cu siguranţă, n-a păstrat amintiri plăcute.
Criticii de meserie afirmă că intriga principală funcţionează ca pretext pentru etalarea & etajarea funcţiei soteriologice a povestirii, ca ritual sau act magic. Susţinută de nume culturale grele, interpretarea în felul acesta e pe cât de verosimilă, pe atât de convenabilă regimului dictatorial de tristă faimă. Chiar acceptarea tipăririi în epoca aceea de maximă cenzură poate fi semn că s-a văzut bine utilitatea publicării. Să fie şi-o dovadă că la nivelurile decizionale din sistem se găseau creiere deştepte? Desigur, nu era aparatul umplut numai cu de-alde Dulea & Gâdea! Sau acele creiere colaborau benevol-remunerat? Listele CNSAS ne-ar putea lămuri!
Eliade spune mereu că literatura scrisă de el are menirea să camufleze diferite aspecte, revelarea făcându-se în anumite circumstanţe, după o (lungă) iniţiere. Precizarea instigă la cotrobăială prin cotloanele textului. Personal, nu-mi asum, nici pe departe, rol de relevator al încifrării, deconspirator sau „interpretator” (!) corect. Dar ce găsim la finalul povestirii? Găsim personajul evanescent, cel despre care Fărâmă nu ajunge niciodată să spună ceva definitoriu: Lixandru. Iar el s-a camuflat într-un posibil securist! Un pic de strădanie asociativă dacă practicăm, vom observa imediat că întâmplările legate & generate de Fărâmă au corespondenţă cu epocale fapte şi lupte politice în interiorul aparatului de partid (& de stat) comunist. Şi nu doar cele legate strict de înlăturarea deviaţioniştilor Ana Pauker & Vasile Luca; zumzăie întregul text de pregătirea unei resurecţii a „fondului nostru nelatin”, ce va culmina în anii ’80 şi ’90, în diferite, belicoase, ipostaze…

P.S. Oare de ce, imediat după revoluţie, o stradă din Primăverii, cartierul nomenclaturii, a fost numită Bulevardul Mircea Eliade?