Într-unul dintre rarele documentare bune despre Vlad Ţepeş, realizat pentru canalul de televiziune History şi prezentat în cadrul seriei Lost Worlds, se insistă din plin asupra descrierii pe care cronicile germane i-au făcut-o domnitorului muntean. Torturile la care îşi supunea prizonierii şi duşmanii sunt ilustrate generos cu desene care mai de care mai horifice. Abundenţa referinţelor la tortură, la pedeapsa corporală are, pe lângă acela declarat de a-l vilifica pe valah, şi scopul de a îl prezenta drept barbar, necivilizat. Tortura, ca instrument de pedeapsă, devine simbol al retardării sistemului social pe care Vlad îl pusese pe picioare. Într-o societate rafinată tormentarea trupului, recursul la chin carnal pentru a îndrepta moravuri sociale sau a pedepsi prizonierii este de neconceput. Sau cel puţin aşa suntem educaţi să credem. Michel Foucault îşi începe argumentul din Surveiller et punir: Naissance de la prison (în româneşte: A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere de Bogdan Ghiu, Humanitas, 1997), una dintre lucrările sale majore (Gallimard, 1975) cu torturarea şi  executarea lui Damiens, în 1757. Relatată la 80 de ani de la momentul în care a avut loc, naraţiunea execuţiei lui Damiens devine un punct de referinţă în istoria evoluţiei sistemului penal modern. Argumentul lui Foucault continuă prin a puncta faptul că în cei 80 de ani care s-au scurs între momentul execuţiei şi cel al naraţiunii sistemul penal s-a schimbat enorm, iar tortura şi execuţiile publice au fost înlocuite de o metodă mult mai eficace de control al populaţiei de către noul stat modern (pe care îl putem considera a îşi avea începuturile o dată cu Revoluţia Franceză din 1889).