Astăzi, foarte puţini scriitori mai cultivă poemul în proză, deşi genul – în postmodernism – e generos prin libertatea discursului epico/liric sau, în general, prin folosirea unor mijloace proprii nu doar poeziei. Singurul care-mi vine în minte acum este Nicolae Sava, poet optzecist din grupul de la Piatra Neamţ.
În noianul de apariţii editoriale, descopăr una de poeme în proză (şi încă poeme foarte bune) ale lui Ilie Vodăian: Frontiera de inox (Editura Universităţii din Piteşti, 2006). Autorul este obsedat de construcţie, îşi face o adevărată credinţă din aceasta: „Piesă cu piesă se-aşează ţigla pe asterială şi coridoru-n unghi separă camere neterminate şi tu te vânturi, dintr-una într-alta, căutând la fiecare pas defecte de zidire. La fiecare pas îmi reproşezi abateri de la verticalitate deşi ţi-am spus că le voi îndrepta cu tencuială…” Iar preocuparea pare firească pentru acest gen. Poetul sugerează paralela dintre o construcţie (la propriu) şi o structură literară epico-lirică, el situându-se la frontieră, cum pragmatic o spune ca o concluzie la un text: „Avantajul micului trafic de frontieră – frontieră aflată la jumătatea distanţei dintre realitate şi închipuirea ei – îl au aceia ce deschid ochii dis-de-dimineaţă şi-l întreabă pe somnorosul înger – care a stat de planton – dacă mai sunt în viaţă”.