Ion D. Sârbu este în cele din urmă cam singurul scriitor cu literatură de sertar în anii ceauşismului, a cărui adevărată operă este cea postumă, cea care îl afirmă cu adevărat în istoria literaturii române: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Traversarea cortinei, Lupul şi Catedrala, Adio, Europa!… Dar, cum soarta se mai şi răzbună, I. D. Sârbu are o posteritate prodigioasă, despre opera lui scriindu-se numeroase monografii şi exegeze, de la Nicolae Oprea şi Ioan Lascu până la Daniel Cristea Enache, criticii aplecându-se asupra operei sale de-o frapantă originalitate, dar şi de incontestabilă valoare. Cel mai recent volum dedicat scriitorului petrilean exilat la Craiova este cel al lui Mihai Barbu – Memoriile lui Ion D. Sârbu. O reconstituire (Autograf MJM, Craiova 2011). Dar lucrarea aceasta nu este una de analiză a operei lui Sârbu, deşi le completează cumva pe cele evocate mai sus, cât mai curând de trecere în revistă cvasiexhaustiv a tumultoasei vieţi a scriitorului.
Trebuie spus de la început că Mihai Barbu pune această existenţă a lui I. D. Sârbu între oglinzi paralele. Pe de o parte, este prezentată naşterea, copilăria, familia în acte oficiale, din arhivele din Valea Jiului. Acestea sunt reflectate ulterior în oglinda operei diaristice şi epistolare a scriitorului, iar aceasta reflectată la rândul ei în oglinda mai mult sau mai puţin deformatoare a dosarelor de urmărire informativă a acestuia. În aceasta constă originalitatea demersului lui Mihai Barbu, el fiind deopotrivă scriitor, profesor, dar şi jurnalist de investigaţie şi reporter, el restabilind adevărul din aceste reflectări concomitente şi, respectiv, succesive ale faptelor şi scrierilor lui Sârbu. Cartea a fost la bază teză de doctorat, una originală, creată parcă după preceptele lui Călinescu care pretindea ca „doctoranzii să întreprindă cercetări personale în arhive şi să fie puşi, în acest fel, la adăpost de acuzaţia de compilaţie”.