De câţiva ani, Luca Piţu îşi publică prin reviste (inclusiv în gazeta noastră) dosarul de urmărit informativ de la Securitate, dosar recuperat de la CNSAS, şi multă lume literară găseşte demersul acesta caduc şi nu tocmai util. Acum, după publicarea unei părţi a dosarului şi în volum – Documentele antume ale „Grupului de la Iaşi” (întregite cu, mai ales, romanul-foileton al Artelului Textual, titulat, acela, „Brazde peste haturi” revisited) (Editura Opera Magna, Iaşi, 2010) – îndoielnicii de mai sus primesc un răspuns net privind miza întreprinderii lui Luca Piţu. Avem în faţă, trebuie s-o spunem din capul locului, o carte de excepţională literatură-document, dar şi una de istorie propriu-zisă şi de istorie literară.
Avem de-a face cu o carte de istorie pur şi simplu, pentru că volumul dă o imagine de ansamblu despre mersul societăţii româneşti în perioada comunistă, în care Securitatea era o instituţie cheie care ţinea populaţia coagulată în jurul partidului-stat prin monitorizare, prin constrângere, chiar prin lipsirea de libertate. Toate acestea se cam ştiau, se presupuneau, se vorbea despre ele ca despre nişte legende, dar Luca Piţu le developează acum în toată splendoarea lor. E de recomandat cartea şi zglobiei generaţii literare 2000 (şi 2010!) care ia în uşor „iepoca de aur”, se îndoieşte de grozăviile ei şi găseşte exagerate preocupările noastre de  revelare a acestora.
Dar e o carte mai ales de istorie literară. Se dovedeşte că a existat rezistenţă în comunism din partea unei părţi a scriitorimii. Luca Piţu nu este ego(t)ist, nu trage spuza doar pe turta lui, vorbind totuşi de/din dosarul său. El pune în evidenţă rezistenţa întregului grup de la Iaşi care acţiona prin fiecare membru al său, dar şi solidar, grup din care mai făceau parte Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Dan Petrescu, Valeriu Gherghel, Petru Ioan, Jean-Paul Goujon, Sorin Antohi, George Pruteanu (aceştia doi dovedindu-se în cele din urmă ca făcând parte şi dintre urmăritori!).