Moartea şi poezia în spectacolul liric

Daniel Corbu mărturiseşte că vede în poezie nu atât o profesiune, cât mai ales un miracol. Citindu-i multele cărţi, înţelegi că el trăieşte poezia ca pe un miracol de fiecare zi. În recentul volum Poftiţi, domnule Kafka! (Princeps Edit, 2010, postfaţă de Mihai Cimpoi), doar două teme par a-l bântui pe autor: moartea şi poezia, acest binom fiindu-i suficient pentru a se reflecta adânc în el şi luându-şi un aer romantic pentru a-şi construi un discurs solemn, asemeni magistrului Mihai Ursachi, căruia-i şi dedică un poem în care “cu hlamida cea neagră/ca flacăra cărţii luminând/trec pe drumuri străine şi strig:/Abel Abel frate Abel ceea ce/ne leagă e-un cântec de moarte!” Şi la ce i-ar folosi poetului discursul acesta solemn, dar şi ironic, în definitiv? Păi, de-o pildă, la amăgirea Morţii, personaj omniprezent în volum: “Numai o clipă, Neînduplecato,/lasă-mă să mai admir caleştile cu fluturi/să întârzii lângă iubita creola mea răsfăţată-n lumină/N-am cum să mă mai nasc/prin urmare aş mai avea de spus câte ceva/despre insomnia stelară sau despre regenerarea prin lacrimi/decât ceea ce am scris în tomuri celeste, calde şi/dure/ca un soare cu dinţi…”
Daniel Corbu este livresc, este neoexpresionist, e avangardist şi postmodernist, dar de toate aceste isme se foloseşte nu pentru a complica discursul, ci pentru a merge spre simplitatea – zice el în prefaţă – “presocratică”. Daniel Corbu este Visătorul din poezia cu acelaşi titlu, veritabil portret al poetului de totdeauna, dar şi crez artistic ca nobilă gratuitate: “L-am văzut legând braţele unei/compătimiri./L-am surprins în timp ce bătea marea în cuie/în timp ce închiria bobul de rouă/incendia răsărituri cu propria flacără/şi repara aripi uzate de îngeri./ L-am privit/îndelung:/în amurguri înmiresmate/ stătea agăţat de propriul strigăt.”
Dar poezia din volumul acesta este un spectacol total, iar “dacă totul e circ de ce să mai admonestezi fardul?”, poetul poartă mască de comediant, el întâlneşte “pasărea oarbă Dali”, pasăre “cu aripile înăuntru şi cu mormântul pe umeri”, în acest neasemuit spectacol poezia este “o femeie prinvind printr-o fereastră”, dar şi o “licornă abulică străbătând Persiile Chinele Indiile defuncte şi Europele muribunde”, dar ea este şi “HAOSUL CONDAMNAT LA VISARE” (sic! cu litere mari), un spectacol în care apare Corbul lui Poe după care Daniel şi-a luat numele să-l nemurească încă o dată, spectacol în care “toate uşile dau în haos” şi, în sfârşit, în care “Moartea e singura instituţie care mai impune respect”.