Poezia „ca un tratat de anatomie”

Recentul volum al lui Ion Zubaşcu – Moarte de om, cu subtitlul O poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este ca un medicament îngrozitor, pe care nu-ţi vine în ruptul capului să-l înghiţi, deşi speri ca în final să-ţi facă bine. Am citit primele poeme, apoi am pus cartea deoparte, zicându-mi că încă nu sunt pregătit. E de necitit, de necitit! m-am descurajat eu. Am luat-o din nou peste vreo lună, am deschis-o ca pe Biblie pe la mijloc, am mai citit vreo zece versuri şi hotărârea… ezitantă a fost aceeaşi: de necitit, de necitit! Am scris două cărţi despre moarte, dar acum îmi dau seama că am făcut literatură, că sunt un nevrednic mâzgălitor de hârtie. Am reuşit să-mi înfrâng orice reţineri şi am citit în sfârşit cartea constatând că Ion Zubaşcu – în general poet fără tabuuri – face o radiografie de o forţă impresionantă a unui dramatic moment de viaţă.  Moartea, temă eternă pentru toată literatura lumii, dă aici un poem document zguduitor, la limita extremă dintre iluzoria viaţă şi eterna veşnicie; nicio notă falsă, nimic ipocrit, nimic contrafăcut. Poetul desfiinţează orice graniţă dintre el şi aşa-zisul eu poetic.
Dar, să începem nu de la pagina 1, ci de la pagina 82, de la acest Reality show, explicita artă poetică a lui Zubaşcu: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viaţă, am scris versuri doar ajuns la o limită când eram cu fiinţa pe pragul prăbuşirii şi disoluţiei, pentru mine cuvintele au fost totdeauna o problemă de viaţă şi moarte, m-am agăţat de poezie cu tot trupul şi sufletul ca de ultima şansă de supravieţuire, am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie”. Optzecistul Ion Zubaşcu are iată acest crez poetic total în răspăr cu cel al colegilor de generaţie. Dacă recitim volumele „omului disponibil” I. Z., vom constata cât de dureros de adevărată este fiecare afirmaţie din poemul citat.