Dumitru Vasile Delceanu este profesor în Teleorman, a fost senator, e om aprig, iute la mânie, în urmă cu cinci sute de ani ar fi fost, desigur, degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; dar totodată el este sensibil şi virtuoz poet, consătean de-al lui Zaharia Stancu. Acest amănunt biografic devine evident în antologia de autor Păstor peste năluci (Editura Rocriss, Alexandria, 2004), este evident, aş zice, nu pentru că ar fi influenţat de înaintaşul său de la Salcia, cât pentru că probabil aerul şi lumea acelor locuri îl fac să simtă aproximativ la fel, în spiritul unui lirism nostalgic, pseudonaiv: „Ploaia plouă cuminte,/Iarba creşte tăcut./Peste guri de morminte/Câte cruci au căzut!//Au căzut de bătrâne?/De uitare s-au frânt?/Numai dorul stăpân e/Între cer şi pământ…”
Influenţe cu adevărat are Delceanu din Esenin, dar influenţe asumate, dând replică celebrului rus, angajând dialoguri cu el, caligrafiind  o beţie cu maestrul său: „Să bem şi-acum ca şi-alte dăţi, Serghei,/Chiar de-o rămâne mama supărată;/Ştiu eu că un bănuţ din pieptul ei/Tot pentru mine e făcut să bată.//Au descrescut mestecenii-n zăvoi/Şi viscolul îi muşcă şi-i înţeapă/Iar luna bate-n cer mai rău ca noi/Se stoarce peste lume ca o iapă…” Dar apreciam mai sus că poetul e un virtuoz. El scrie cu acribie poezii cu formă fixă: sonete, rondeluri, haiku-uri, chiar glose.
Aparent vetust în formă, Dumitru Vasile Delceanu este un epicureic, el citeşte poezia de până la el cu vădită plăcere şi tot aşa şi-o scrie pe-a sa, ca o perpetuă îndreptare, perfecţionare, continuare. Imaginea pe care ţi-o sugerează lectura acestei cărţi e că poetul stă în capul mesei la un ospăţ pantagruelic, scriind versuri printre ciosvârte de viţel la proţap şi carafe de vin roşu ca sângele.