Moto: „- Caramet! strigă Che Andrei din uşa cârciumii, gura la canea, camarade! Bei, mori, nu bei, tot mori. Să bem, barem să ştim de ce-am crăpat!…”
Fănuş Neagu

De ani de zile, de zeci de ani, despre Fănuş Neagu se scrie (şi) ca despre un autor de euforii metaforice; cu îndreptăţire. Scriitorul, un epicurian nedisimulat (l-am văzut adeseori în postura de conviv dezlănţuit, între prieteni de-o viaţă), a avut totdeauna o aplecare către scrisul ca spectacol total, în care personajele vorbesc în dodii, în  cuvinte  frumos sunătoare din coadă, în alinturi sau blesteme, mai ales la chefuri pantagruelice, trăiesc deplin şi pătimaş, îşi exhibă natural năravurile şi moravurile balcanice parcă fără o conştiinţă a păcatului. Că scrie proză propriu-zisă, tablete, că face portrete de prieteni scriitori şi actori sau cronici sportive, Fănuş Neagu este un dezlănţuit verbal, lăsând în urmă-i covoare de cuvinte viu colorate, un adevărat paradis literal. Surprinzător, acesta este Fănuş Neagu de la maturitate. Nuvelele şi povestirile de tinereţe apărute în mai multe antologii de autor nu sunt contaminate de aşa-zisa metaforită sau au şi ele floricele stilistice, şi nu puţine (v. titlul metaforic Luna ca o limbă de câine), dar acestea sunt bine topite în magma naraţiunii, nu sunt iscate de dragul de a fi înşirate precum în romanele de mai târziu (Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Scaunul singurătăţii…). Autorul Cantonului părăsit şi prietenul său Nicolae Velea, alături de un Ştefan Bănulescu, au fost, fără doar şi poate, cei mai buni nuvelişti din anii ’60, adevăraţi deschizători de drumuri.
Recitesc acum, la peste patruzeci de ani de la apariţie, romanul Îngerul a strigat (Jurnalul Naţional, 2009) şi constat că el rezistă la orice re-lectură, şi încă din orice unghi, şi estetic, dar şi ideologic, nefiind defel tributar epocii în care a fost scris sau poate că autorul a ştiut să profite din plin de perioada „micului dezgheţ” de până în 1971. Lumea Brăilei, Bărăganului, Dobrogei este descrisă cu firească autenticitate, fără poncifele epocii şi, culmea, fără tabuuri (auto)impuse de o perioadă vitregă pentru scris, fără cosmetizare, dar şi fără ostentaţie. Fănuş Neagu face parte din fruntea generaţiei care a reînnodat firul literaturii române din perioada interbelică, fir atât de brutal rupt de bezmeticul realism socialist.