Moto: „Noi o să ne pierdem mai întâi minţile şi după aceea o să ne scriem memoriile”
Bora Cosic

Despre existenţa unui socialism mai relaxat şi mai dezgheţat în Iugoslavia faţă de România s-a tot vorbit. Deosebirea aceasta era manifestă în toate domeniile, deci şi în cel literar-artistic sau poate mai ales aici. O dovadă este şi romanul lui Bora Cosic Rolul familiei mele în revoluţia mondială (Editura Art, 2008), roman apărut la Belgrad în 1969. Este adevărat că apariţia acestuia a atras după sine pierderea dreptului de semnătură a autorului pentru o vreme. Dar Cosic s-a revoltat abia în 1992, şi nu împotriva regimului Tito, ci a lui Miloşevici, şi a luat calea exilului, astăzi trăind în Germania, unde a devenit faimos tocmai graţie acestei cărţi.
Naratorul este la început un copil, un adolescent spre final, care povesteşte cu o candoare savuroasă epoca sfârşitului războiului şi a instalării comunismului în Iugoslavia. Dar n-o face la general, ci prin intermediul familiei sale. Fără introducere, fără niciun fel de comentariu, copilul înşiră fapte şi dialoguri din familie cu un umor debordant, cu un umor aparent involuntar, iar mai târziu cu ironie, ba chiar cu autoironie amară. Familia aceasta este una zănatică, una „complet anacronică, cu fotografii vechi şi frumoase pe pereţi”, o familie săracă „ai cărei membri erau sănătoşi, în pofida unor lipsuri, cum ar fi să zicem banii, hrana, îmbrăcămintea”. Dar familia aceasta – trebuie observat de la început – e una trăsnită, în schimb, de fapt, una  profund morală.
Prima parte a cărţii, descriind banalitatea cotidianului, ar putea fi sintetizată cu titlul unei compuneri pentru şcoală a copilului: Viaţa noastră în closet şi în general. Tot ce era „important” se consemna în calendar: „zilele în care tata nu fusese beat, zilele de naştere ale tuturor membrilor familiei precum şi anul în care mama căzuse de pe scările rulante ale magazinului universal”. Mama era cea care conducea familia, fiind mai pragmatică, deşi „plângea la echinocţiul de primăvară”. Tatăl era veşnic în căutare de lucru, călca pe alături abandonându-şi căminul, şi era mai mereu beat. Unchiul e un Don Juan în mizerie, iar mătuşile nişte romantice/romanţioase  incurabile, cu gândul la actorii din filmele americane care le ocupă atât de mult timp că nu mai fac distincţie între ficţiunea americană şi mizera realitate iugoslavă. Iar bunicul este un hâtru, el dând mereu – în chip de concluzii – replici cordial-acide de genul: „Ce uşor e pentru voi să plângeţi, ca beţivului să cânte!” sau: „O să faci apă la genunchi de atâta citit”.