Moto: „Lenin: inventator al leninismului. A condus o revoluţie care a durat 74 de ani, fără a mai socoti duminicile şi sărbătorile legale”
Nicolae Turtureanu

Poet discret şi parcimonios în tinereţe, Nicolae Turtureanu este un frenetic memorialist în anii din urmă. O putem dovedi chiar cu rubrica din revista noastră, dar şi cu evocările din alte gazete literare şi cu cărţile pe care le publică.
Recent, lui Nicolae Turtureanu i-a apărut volumul Dublă cetăţenie (Editura DANA Art, Iaşi, 2009) subintitulat treisprezece scrisori. Aş zice că recursul la aceste scrisori a personajului-narator Octavian Ionescu către un prieten imaginar dintr-o ţară imaginară nu e decât un artificiu epic. Deşi scrisă într-un interval lung (noiembrie 1991-noiembrie 2008), cartea este unitară valoric. Altfel, ea începe ca o suită de eseuri pentru a se încheia ca o serie de povestiri. Pe total, însă, putem vorbi de un roman pseudoepistolar. De ce pseudoepistolar? Păi, desigur, pentru că şi scrisorile acestea reprezintă doar un pretext, o convenţie formală. Dar compoziţia, structura e de roman bine articulat, perfect rotunjit, cu story, cu personaje firesc conturate care „se plimbă” nestingherite dintr-o scrisoare în alta, până la urmă dintr-un capitol în altul.
În primele scrisori, Tavi Ionescu parodiază formarea limbii şi a poporului român, baladele Mioriţa şi Meşterul Manole, cu un umor debordant. Iată istoria noastră antică luată în răspăr: „Încă de la primele războaie romano-dace, strategii romani nu-şi explicau unele înfrângeri în faţa dacilor, care aveau o tehnică inferioară de luptă şi o gândire aşişderea. Până s-au prins: când pe daci nu-i mai ajutau puterile, iar legiunile romane erau gata-gata să-i dovedească, intrau în rol femeile dace. Acestea lăsau, ca din întâmplare, în locurile pe unde trecea armia romană, chiupuri cu vin, pe care legionarii, lacomi sau doar însetaţi, le secau dintr-o sorbire. Apoi, cât erau ei de lungi, cădeau laţi. Pentru vitejii daci era o treabă de rutină să-i culeagă pe romani de pe drumuri şi să-i predea gospodinelor dace, care-i prăjeau la foc mic, ca jertfă supremă adusă lui Zamolxis. Când, în sfârşit, Traian a prins figura, a ordonat suprimarea viţei-de-vie…”
Dar personajul-narator îşi trece în revistă viaţa, trimiţând scrisori din Kali-Buba, capitala insulei Buba-Luba, unde este ataşat cultural pe lângă Ambasada României de acolo. Aflăm, astfel, odată cu prietenul său imaginar din ţara imaginară, că în perioada societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Octavian Ionescu fusese cercetător la un Institut de Istorie de la Iaşi, că era colaborator al Securităţii, ca şi alţi colegi de-ai săi, povesteşte cu un umor dus până la cinism revoluţia, toţi informatorii de ieri fiind în decembrie 1989 revoluţionari şi patrioţi, lucrurile şi oamenii buni/răi, bune/rele amestecându-se până la grotesc. În cele din urmă, directorul Institutului – el însuşi zelos colaborator al temutei Securităţi – ajunge ambasador la Kali-Buba, iar Tavi îl urmează ca ataşat cultural. Se descrie şi o revoluţie din Buba-Luba, în spiritul revoluţiei de la noi, un fel de parodie la parodie, în care locul dictatorului Olo – smuls de la tribună în timpul unei parade şi ridicat în eter pentru totdeauna de o broască ţestoasă – este luat de fratele său Olo Doi şi imediat ovaţionat de mulţimea isterizată: