Moto: „N-am orgolii exagerate, dar constat că am fost mai lucid decât jumătate din contemporanii mei care n-au văzut adevărul şi că am fost mai curajos decât cealaltă jumătate a contemporanilor care, cunoscând adevărul, n-au avut curajul să-l denunţe”.
 Constantin Virgil Gheorghiu

Timp de o jumătate de secol, am fost condamnaţi, printre altele, să nu ne cunoaştem propria cultură în integralitatea ei. Artiştii şi scriitorii din exil, ca şi cei din provinciile istorice rupte de ţară (Basarabia şi Bucovina de Nord) erau ca şi inexistenţi pentru noi. Numele lor erau pur şi simplu interzise, n-aveau loc în cărţile şi publicaţiile din România. Sau apăreau doar pentru a fi denigrate în ziarele partidului unic ori în fiţuicile păstorite din umbră de Securitate. De-acolo aflam că Monica Lovinescu este trădătoare de neam şi ţară, că Paul Goma n-are operă, că Virgil Ierunca nu e patriot… Acum, încă avem serios de recuperat. Se fac unele eforturi, în acelaşi timp, însă, recuperarea aceasta se face haotic şi conjunctural; cu răzleţe excepţii. Una dintre aceste excepţii este reprezentată de regretatul critic şi istoric literar Fănuş Băileşteanu, prin monografia Nihil sine Deo sau  Cruciada literară a ecumenistului Constantin Virgil Gheorghiu (Editura Autograf MJM, Craiova, 2005). Despre celebrul scriitor, noi, românii nu ştiam mai nimic înainte de 1989, mai ales pentru că el era – circumstanţă agravantă! – şi preot, nu doar scriitor transfug.