Istoria secretă a literaturii române (Editura Aula, 2007, Colecţia Studii) nu este o istorie de tip clasic. Poate că nici nu e o istorie propriu-zisă, ci doar o …completare a tuturor istoriilor literare româneşti de până acum. O completare cu tabuurile, cu tot ce n-a putut fi spus înainte despre autori şi opere, lucru de înţeles până la un punct, având în vedere câte dictaturi au existat în perioada  de aproape un secol în care s-au scris istoriile, câte vitregii au rupt ţara în fragmente şi câţi scriitori au evadat din spaţiul… mioritic, continuând să scrie, totuşi, în limba română.  Dar, mai ales, este vorba de completări din subteranele, din culisele vieţii literare, demers care – prin acribia documentării – dă autenticitate proiectului, dă senzaţia că avem de-a face cu un tablou cvasiexhaustiv al literaturii române. Criticul nu e superfluu, scrie doar despre ceea ce nu s-a scris în celelalte istorii,  doar despre ceea ce poate recupera postmodernismul, postcomunismul…  Tocmai de aceea, în prezentarea de faţă nu vom face reproşuri, nici măcar observaţii că lipseşte un autor sau altul, că unuia i s-au alocat mai multe pagini şi altuia mai puţine; cum  se procedează îndeobşte cu istoriile „clasice”. N-o facem nici măcar când – luându-şi măsuri de precauţie – declară că nu se ocupă de contemporani, deşi găsim secţiuni generoase arondate lui Luca Piţu, Dan Silviu Boerescu, Liviu Bordaş, Emil Brumaru, contemporanii noştri totuşi, activi-activi, unii atât de tineri că i-am putea numi urmaşii noştri. Dar acest lucru nu contează. Ei sunt foarte bine integraţi în economia sintezei, despre unii dintre ei criticul având interpretări absolut originale.