George Vulturescu se află neîndoios într-o perioadă fastă a creaţiei sale. Sau, mă rog, a fost în intervalul de timp în care a scris/selectat textele din volumul Alte poeme din Nord (Brumar, Timişoara MMVII), cu 7 reproduceri după Dorel Petrehuş. Poetul de la Satu Mare (sau de la Poesis!) şi-a elaborat o simbolistică proprie, din biografie şi locurile natale, din biografie şi geografie, ca să zicem aşa. Ceea ce nu înseamnă deloc că ar fi un „localist”, un provincial. Dimpotrivă, poezia lui e „universală”, că poate fi citită şi înţeleasă la o adică şi în SUA, Uzbekistan sau Australia. Recuzita poetului este alcătuită din pietrele Nordului (o obsesie mai veche), sihle, fiarele sihlelor, vulturi, fulgere, focul de pe dealuri, orbul, crâşma lui Humă… Şi peste toate sau în toate se află în permanenţă litera, ca un liant între realitatea mai miezoasă, mai lină sau mai plină de zgură a Nordului şi poezia acestui punct cardinal. Că, trebuie precizat, Nordul lui George Vulturescu nu e Nordul României, Ardealul de Nord, ci mai curând o stare de spirit, sufletească şi culturală, textuală. Desluşeşte acest lucru însuşi autorul în dedicaţia/sentinţă pe care mi-o scrie pe pagina de gardă: „Cine nu a coborât în propriile sihle nu va găsi niciodată Nordul”. Alternanţa perpetuă dintre viaţa aspră sau molcomă, dintre acţiune şi meditaţie, pe de o parte şi, pe de altă parte, reflexia acestora în text prin intermediul literei, literei glisând pe toată gama de tonuri şi nuanţe, această alternanţă pare a fi „metoda” lirică a lui Vulturescu. Amănuntul cotidian este evocat în treacăt, el serveşte de pretext pentru a extrapola, pentru a fi transferat în plan superior în univers spiritual, ca-n poemul Focul îi caută pe înţelepţi: „Un foc alb pe dealul/din capătul satului/înaintează prin iarbă/pe dedesubtul ierbii/prin aerul de deasupra ei/El întreabă: «Unde sunt înţelepţii/care au cântat astăzi?»//Numai focul poate întreba/ca un sânge gâlgâind din gâtul tăiat/al adevărului/orbecăind peste lume”. Se observă ştiinţa poetului de a grada tensiunea textului, de a creşte şi descreşte – fin, lin, fără salturi bruşte – discursul liric, efectul fiind de emoţie estetică din partea cititorului.