De peste 160 de ani, la Iaşi s-au dezvoltat publicistica şi poezia într-un ritm extraordinar. Aş zice că presa literară românească şi poezia îşi au începuturile la Iaşi. Chiar şi în vremurile vitrege ale „epocii de aur”, literatura ieşeană înflorea totuşi. Erau adunaţi poeţii în diferite grupări, şi  acestea nu erau neapărat antagonice, ci mai curând complementare într-un peisaj liric divers. Era, de pildă, grupul poeţilor orfici Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, dispăruţi tragic în ultimii ani, Cezar Ivănescu părăsindu-ne acum o lună. Chiar şi tinerii care debutau în anii ’70-80 se grupau aproape spontan, după afinităţi. În anii aceia, erau doi poeţi mai mereu împreună, deşi îi deosebea modul de a concepe poezia şi de a se manifesta ca poeţi, dar îi unea o pasiune mistuitoare: şahul. Zi de zi, Ioanid Romanescu de la Convorbiri Literare şi Nicolae Turtureanu de la Cronica stăteau ore întregi în biroul ultimului şi mutau până la epuizare pionii, nebunii, caii, regina… Acolo le duceam manuscrisele eu, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Panaite, Liviu Antonesei… Dar spuneam că cei doi erau diferiţi. Ioanid Romanescu scria foarte mult şi publica volum după volum, uneori două pe an, apoi îşi declama versurile la întâlniri cu cititorii sau la cenaclul Junimea, iar la miezul nopţii îşi trezea prietenii cu telefonul să le citească cele mai calde producţii, apoi punea receptorul pe masă şi le cânta la trompetă… Omul era vulcanic, polemic, chiar agresiv, deşi avea suflet delicat.  La polul opus, Nicolae Turtureanu era un tip echilibrat, discret, contemplativ,  parcimonios cu propriile creaţii, publicând un volum la patru-cinci ani, iar în agora ieşind foarte rar, ca şi în zilele noastre, de altfel.