Savuroasele ,,insem(i)nări”
ale Magistrului Luca cel Rău
Luca Piţu este polemist prin excelenţă, degenerând adesea în pamfletar; dar e un polemist ludic. El este dotat cu o imaginară lupă pe care o plimbă peste oameni şi fapte din literatura română şi din învăţământul universitar, observă această realitate şi-o reflectă în eseurile lui vioaie, tăioase, tonice şi în fond enervant de deştepte. De vreo treizeci de ani face acest lucru fără reţinere, fără concesii, colecţionând noi şi noi duşmani: miliţieni, securişti, turnători sau delatori, scriitori obedienţi, universitari lingăi şi degrabă trădători de colegi nevinovaţi, comunişti patrioţi de serviciu; din acest punct de vedere el este un tip excesiv de responsabil, dacă e să ne luăm după Cioran care zice că pentru a avea duşmani îţi trebuie un foarte dezvoltat simţ al responsabilităţii. Luca Piţu din Cajvana nu e un scriitor, cum să zic, orientat; nu pare a avea instinct de conservare, nu pare a-şi cunoaşte interesele mărunte, că de alea majore… Aşa se face că nu e prea răsfăţat de critică şi nici de prezenţa pe micul ecran nu abuzează. El scrie eseu după eseu cu care alcătuieşte ulterior volume ce păstrează linia dreaptă a tonului incisiv. Nu fac excepţie nici Insem(i)nările Magistrului din Cajvana (Editura Paralela 45, 2005).
În mare, cartea este structurată în trei secţiuni: două de eseuri, prima cu texte mai „vechi”, ultima – cu altele mai noi, despărţite, ca de o coloană vertebrală, de un jurnal de treizeci de ani al Magistrului, cincisprezece din „iepoca” de aur şi cincisprezece din perioada de tranziţie. Şi ce aflăm noi din „insem(i)nările” cu pricina? De pildă, că la 1980, Luca cel Rău citea 1984 al lui Orwell sau Mărturisiri şi anateme de Cioran, iar nu cărţoaiele marilor, giganţilor, greilor (de quintale) C.V.Tudor sau Adrian Păunescu. După cum, jucându-se de-a baba oarba cu autorităţile, Luca Piţu frecventa pe Mihai Şora, Marcel Petrişor, Petru Creţia, N. Steinhardt sau pe „Nenea” Petre Ţuţea şi asta în anii ’70-’80, când interbelicii uitaseră de acesta din urmă, luaţi cu Aiudul, cu Piteştiul, cu Sighetul, iar cei de astăzi nici nu auziseră de cel „Socrate” de Bucureşti.
 Din opera de diarist mai aflăm că Luca Piţu călătorea de-a lungul şi de-a latul ţării, însoţit de cărţi bune (de Malraux, Blanchot, Pasternak, Unamuno, Poe etc.) şi de prieteni de calitate, chit că peste un sfert de veac pe unii dintre ei îi amendează fără milă pentru derapajele lor. Altfel zis, preocupările filosoficeşti şi ludice şi moraliceşti din eseuri sunt aceleaşi în jurnal. Nu putem decât să consemnăm consecvenţa lui Luca Piţu, pe care deja l-am numit Luca cel Rău, în sensul în care se spune despre câinii buni (ai democraţiei) că sunt răi.
 Mai trebuie precizat că Piţu are şi darul de a emite fraze memorabile despre unul, despre altul, ca, de exemplu, că unul are „sprâncene tufoase adunate într-un accent circumflex”, că un „decăcan de la Istorie are ţeasta de culoarea sângelui menstrual”, după cum tripleta Ana-Luca-Dej e numită „trio slavicios”, cel imparţial (ca tot românul) e „kurluntrist”, Uniunea Scriitorilor – „Breasla Pixuantă”, PCR e „Partidul Hunic”, turnătorul la Securitate – „colabou”, URSS – „Uniunea Sovieticoioasă” etc., iar Ceauşescu e ba „Moş Nekulay Y Ceauşinul”, ba „Nea Nicu Ceauşinski” ori „Tov Nekulay” sau, şi mai familiar, „Ceau”… Ce mai, nimic din ce trebuie amendat, parodiat, tăvălit nu-i e străin Magistrului din Cajvana.
Facilă prin jocurile de cuvinte dezinvolte şi deocheate, dificilă prin trimiterile subtile şi citatele nu doar în română, dar şi în engleză, germană sau franceză, lectura Insem(i)nărilor… lui Luca Piţu e întotdeauna savuroasă, ca un veritabil remediu împotriva inerţiei în gândire.