Ca şi autorul în timpul scrierii, şi cititorul de roman în timpul lecturii nu trebuie să iasă o clipă din universul cărţii. E o convenţie tacită care dovedeşte în fond că romanul este o construcţie vastă, o lume, de hârtie, e adevărat, dar o lume cu toate ale ei: sistem social, politic, ideologic, cu oameni unici (fizic, psihic, comportamental), cu sisteme de relaţii între oameni… De obicei, pentru a se păstra în atmosfera romanului, cititorul nu lasă cartea din mână, mai ales dacă-i place. Ei bine, eu am rămas în universul romanului lui Nichita Danilov – Locomotiva Noimann (Polirom, 2008) – nu citind nonstop, ci parcurgându-l mai bine de o lună, trăgând de timp pentru a-mi prelungi plăcerea.
Ca prozator, Nichita Danilov este un autor cu o imaginaţie debordantă, creator al unei lumi uşor absurdă şi suprarealistă, daliană, urmuziană, ce nu ţine cont de raţiune şi de bun-simţ, o lume dusă până la limitele patologicului, cu vorbele autorului, „un spaţiu unde adevărul şi iluzia se contopesc pentru totdeauna”. De la Maestrul şi Margareta n-am mai citit un roman atât de rămuros, de plin de simboluri şi parabole pornite în evantai, în evantaie tot mai mari. Danilov îşi ia libertatea de a metamorfoza oamenii, trecându-i prin toate regnurile: pictorul Bikinski se preface în piatră kilometrică, Oliver se transformă în pijama sau în papuci de casă, alte personaje se metamorfozează în animale, totul trece aproape firesc dintr-un regn în altul, dintr-o stare de agregare în alta.