Povestea bătrânului Feofan

Cum se ştie, poezia operează, în general, cu imagini lirice, formate doar din cuvinte, fără story, fără lucruri, fără fapte şi personaje. De aceea e de nepovestit, doar de analizat. În timp, însă, poezia s-a eliberat din corsetul diferitelor canoane. De pildă, la Nichita Danilov, nu se întrevede nicio preocupare de a alege apele liricului de cele ale epicului, cu atât mai mult cu cât viziunile sale neoromantice, suprarealiste, expresioniste au nevoie de personaje, descrieri, „acţiune”, deşi toate formează un univers pronunţat metafizic. De altfel, Danilov este nu doar poet, dar şi prozator şi eseist. După două romane de excepţie (Tălpi. Şotron şi Maşa şi Extraterestrul) şi după câteva antologii lirice, autorul revine cu un nou volum original de poezie: Centura de castitate (Cartea Românească, 2007).
Nichita Danilov imaginează un personaj liric la senectute – Feofan -, un artist în felul lui, posesor al unei chei („firul de păr,/firul de iarbă/sau cel de păianjen”) cu care descuie tot felul de lacăte şi broaşte de uşi, în sfârşit, propria centură de castitate…din vis. Volumul urmăreşte drumul spre purificare al lui Feofan: pictarea de icoane, sauna, autoflagelarea, alternanţa băilor fierbinţi cu cele reci. Avatarurile personajului urmăresc un traseu de la Insomnie la Faţa lăuntrică încheiate în Lumină – cele trei secţiuni ale cărţii. Tabloul metempsihozei e unul al neantului, al golului în spaţiu şi timp, unul dureros: