Dialogul e întrucâtva abandonat la noi. Întrucâtva? Da, pentru că, iată, încă se mai găseşte câte un nostalgic al genului precum Ioan Buduca, eseistul publicând recent volumul Dialoguri desecretizate (Editura Charmides, 2007). Autorul imaginează convorbiri între personalităţi moarte de mult timp, între morţi şi vii, între vii şi vii, între oameni care s-au întâlnit în viaţa lor şi între alţii care nu s-au întâlnit niciodată şi, vai, nici n-au cum să se mai cunoască. Fiecare dialog e pe-o temă, în general majoră, dar pe scurt, nu ca la Platon, la banchete, cu mult vin şi libaţii pletorice. În mileniul III, oamenii nu mai au timp de maieutică, cel mult de nişte schimburi de informaţii punctuale. Nu se precizează unde au loc convorbirile, dar ne putem lua şi noi libertatea de a ne imagina: Cezar şi Cleopatra în pat, Iisus şi Iuda sub măslin, Papa Leon şi Attila în Capela Sixtină sau în apartamentul papal, Daniil Sihastrul şi Ştefan la mijloc de codru des unde păsările ies, Napoleon cu Goethe în cabinetul împăratului, în faţa unei hărţi a Europei străbătute de linii indescifrabile, Dumnezeu şi Einstein în visul celui din urmă, Lenin şi Tzara într-o cafenea din Zurich, Nichita şi Breban la madam Candrea, Johny Răducanu şi Rică Răducanu la o cârciumă din Giuleşti… Convorbirile încep brusc, fără preambul, şi se termină foarte repede, înainte ca cititorul să fie introdus propriu-zis în subiect, necum în atmosferă. Ceea ce nu înseamnă că fiecare text n-ar avea o idee originală la tema dată. De fapt, despre asta e vorba, de o idee concentrată într-un dialog de două pagini.