Însăşi structura cărţii lui Sorin Alexandrescu dovedeşte originalitate. Împărţită (precum opera lui Eliade din perioada portugheză) în două mari categorii – Ziaristică şi istorie şi Jurnalul portughez, cartea analizează mai întâi articolele publicate de Eliade în Accao, precum şi cele două studii ale sale, primul despre românism, al doilea despre Salazar şi revoluţia portugheză. În cea de-a doua parte, autorul identifică mai multe tipuri de jurnal în memoriile portugheze eliadeşti – cel profesional, politic şi personal, realizează o interesantă paralelă între Eliade şi Gasset (pe care acesta îl întâlnise în mai multe rânduri la Lisabona) şi fixează, totodată, rolul memorialisticii în cadrul întregii opere eliadeşti, oferindu-i o poziţie centrală. Cel de-al treilea Eliade este cel al memoriilor, considerate de Sorin Alexandrescu drept „magma textuală orginară”, din care s-au desprins treptat toate ideile din opera sa ştiinţifică, precum şi plot-urile din proza ori dramaturgia lui Eliade. Autorul identifică mai multe niveluri ale memorialisticii, de la notaţiile regulate şi nepervertite de vreo intervenţie „din afară” (nivelul zero), continuând cu nivelul unu – reprezentat de textul corectat sau fracturat („sulemenit”, cum îl numeşte Eliade) trecând prin mai multe tipuri de codificare şi sfârşind cu nivelul şase, cel al ficţiunii propriu-zise. Autorul consideră că al treilea Eliade, memorialistul, autorul de corespondenţă, este cel puţin egal ca valoare celorlalţi doi – filosoful religiilor şi prozatorul: Acest Eliade este un autor cu o lume a lui, cu ticurile şi temele, cu stilul, intuiţiile şi naivităţile lui, diferite de cele manifestate în celelalte două lumi, deşi adesea interferente cu ele. Mai mult, spune Sorin Alexandrescu, registrul discursiv al celui de-al treilea Eliade este unul extrem de variat, conţinând elemente de naratologie şi stil adecvate fiecărui nivel. Cu alte cuvinte, autorul îndeamnă la o întoarcere la textele memorialistice, adică la sursele gândirii eliadeşti, nepervertite, la notaţiile sale cele mai brute, mai directe – altfel spus o întoarcere la autenticitate, categoria estetică predilectă şi reprezentativă pentru Eliade. Important aici, şi cu totul original în abordarea lui Eliade, este că Sorin Alexandrescu repune în legătură memorialistica sa cu scrierile literare şi ştiinţifice, amintind că opera lui trebuie citită ca un tot. Dacă mari autori occidentali, precum Goethe, supravieţuiesc printr-una sau două opere – Faust şi Suferinţele tânărului Werther, Eliade este el însuşi conştient şi o afirmă în Jurnal că valoarea operei sale constă în totalitatea sa şi nu în unele scrieri izolate. Astfel, autorul propune interpretarea operei lui Eliade într-o nouă cheie, care să-l repună pe filosoful religiilor şi prozatorul în legătură cu memorialistul, adică cel care consemnează cele mai intime gânduri şi sentimente, care fac şi „materialul brut” al operei eliadeşti ulterioare – cu alte cuvinte, propune o întoarcere la autenticitate. Sinceritatea confesiunii, codurile de camuflare care intervin în cadrul ei, intervenţiile exterioare în exprimarea trăirilor, toate acestea sunt probleme luate în discuţie în acest capitol – în ce măsură mărturisirea poate fi cea mai sinceră, dependent sau nu de voinţa autorului, care, evident, în urma unei cenzuri interioare inconştient aplicate, poate, la rândul său, să pervertească adevărurile, să deformeze lucrurile, camuflându-le îndărătul cuvintelor. Sinceritatea memorialistului nu poate fi decât relativă, conchide autorul, iar ea începe cu siguranţă dincolo de pragul expresiei, al artificiilor de stil.
Un alt capitol care aduce o viziune inovatoare asupra scrierilor eliadeşti este Jurnalul personal. Aici autorul vorbeşte despre „proza confesivă cu rezonanţă tragică”, analizând cu multă fineţe contextul existenţial în care Eliade îşi consemnează Jurnalul perioadei portugheze. Cu credinţa că Eliade scrie pentru că numai actul confesiunii îl poate elibera de vinovăţia resimţită faţă de soţia sa Nina, dar şi de obsesiile nou-născute, pe fondul situaţiei din ţară, acutizate de sentimentul unei imposibile întoarceri, Sorin Alexandrescu analizează cu multă abilitate această latură a Jurnalului portughez pe care cred că nimeni nu s-ar grăbi s-o abordeze: un Eliade mereu dezumanizat de durere, bântuit de crize de melancolie şi nevroze, trăind în permanent dezechilibru psihic şi îndoit, al cărui unic refugiu a devenit redactarea Prolegomenelor, gest şi acesta mecanic, reflex, menit a-l sustrage temporalităţii şi a-l elibera fragmentar de o existenţă cu mult prea apăsătoare. În cea mai reuşită parte a cărţii sale, Sorin Alexandrescu vede în aceste frământări ale lui Eliade încercarea iniţierii unui scenariu existenţial, a învestirii cu sens, un fel de lecţie a libertăţii: Am putea vorbi aici de un efort de modelare a unei vieţi pline de contingenţe într-o biografie cu sens, un sens pe care Eliade îl concepe, la fel ca în filosofia sa, precum un scenariu iniţiatic prin care moartea devine viaţă. Cu alte cuvinte, autorul identifică aici aplicarea propriu-zisă, punerea în practică a teoriilor eliadeşti din opera ştiinţifică, dar şi din cea literară – întâmplările ce par a sta sub imperiul hazardului, ca şi dramele personale ce par arbitarre şi nedrepte sunt ordonate într-un scenariu iniţiatic, organizate în funcţie de o logică intimă, personală care le învesteşte cu sens (suprasens, spune S.A), transformându-le în material al destinului. Eliade construieşte un sens transcendent vieţii sale pentru a se apăra de alunecarea într-un abis al contingenţei în care nu-l putea aştepta decât „întunecarea minţii”. Prin urmare, rolul transfigurării lumii şi învestirea cu sens a lucrurilor, descoperirea dimensiunii lor sacre, precum şi integrarea lor într-un sistem simbolic de sine stătător nu rămân doar simple teorii ale unui filosof al religiilor, apanaj al personajelor sale literare, ele se convertesc în existenţă obiectivă, în viaţa reală, palpabilă, a teoreticianului. Poate acesta este mesajul esenţial al Jurnalului portughez, intuit corect de Sorin Alexandrescu, în legătură cu acel complex manolic pe care autorul îl descoperă la Eliade. El vorbeşte despre sentimentul zădărniciei de care se simţea Eliade cuprins, văzând că ceea ce construia peste noapte se dărâma a doua zi – o mulţime de proiecte începute nu cunosc nici o finalitate: romanul Apocalips, de pildă, neterminat, Prolegomenele, la care lucra cu îndârjire, toată această muncă intelectuală continuă dar fără final. Cum singurul sens pe care îl mai atribuia Eliade vieţii era terminarea operei sale, în mod firesc aceste tergiversări independente de el îi conferă un sentiment de nesiguranţă, amplificat într-o criză de identitate cu efecte răvăşitoare: cum foarte bine observă aici Sorin Alexandrescu, Eliade „proiectează, camuflează, în teorie, o dramă proprie” – stranii cronologii şi comemorări îi guvernează o existenţă trăită în umbra spectrelor – Nina moare în 1944, devenind „Ana lui Eliade”, prin moartea sa, spune autorul, ea aduce, în mod simbolic, sufletul care lipseşte construcţiei, căci opera ulterioară a lui Eliade nu putea să se nască decât din seninătate, linişte, iar Nina se sacrifică în spiritul acesteia. Agonia portugheză, scrie Sorin Alexandrescu, spaima eşecului şi inversul lui, criza de egolatrie, semnalau tocmai această naştere prin moarte, ruperea fizică a operei din carnea lui, un chin al naşterii pe care Eliade îl trăieşte ca anticipare a viitoarei sale teorii despre solidaritatea dintre viaţă şi moarte.
„Ensimismamiento, con Mircea Eliade y Ortega Y Gasset”, ultimul capitol al cărţii, urmăreşte strania corespondenţă între vieţile celor doi gânditori. Gasset îl numeşte pe Eliade un autor orfeizant – mai mult din intuiţie, el neavând acces la operele lui Eliade scrise în limba română – şi subliniază surprinzătoarea dublă calitate a acestuia: de mistic, dar şi de om de ştiinţă. La rândul său, Eliade vorbeşte despre români ca despre poporul „aproape de Orfeu”, dar şi cu privirile întoarse către Occident. Sorin Alexandrescu porneşte de la ideea că ambii gânditori trăiesc „existenţa ca naufragiu”, după o metaforă aparţinând lui Gasset, deşi pentru acesta Istoria reprezintă valoarea absolută (ca şi pentru Nae Ionescu), în timp ce pentru Eliade însuşi scopul existenţei este salvarea „de sub teroarea istoriei” prin mit şi arhetip. Urmărind tumultuoasa existenţă a lui Ortega Y Gasset, relaţiile conflictuale ale acestuia cu Miguel Primo de Rivera, dar şi incredibila solidarizare cu fiul acestuia, iniţiatorul Falangei spaniole (formaţiune extremist-naţionalistă), autorul vede în speranţa lui Gasset că Falanga ar putea fi o „a treia cale”, după comunismul sovietic şi fascismul italian sau german, o corespondenţă cu politica „românească” în care credea Eliade. Acesta crede şi el la un moment dat că naţionalismul român sau Garda de Fier ar putea constitui un „al treilea drum”, cu alte cuvinte că un partid fascist local ar putea fi altceva decât fascismul – Eliade (ca şi Gasset, la rândul său) face însă ceea ce Sorin Alexandrescu numeşte „a category mistake”. Totodată, Falanga, ca şi Garda de Fier, sunt partide cu fundament religios (unul catolic, celălalt ortodox), ceea ce explică apetenţa celor doi „orfeizanţi” pentru ele. Amândoi gânditorii intuiesc în constituirea unei „elite”, a unei aristocraţii ivite din tradiţiile adânci ale ţării, izbăvirea – aşa se explică legionarismul lui Eliade, prin dorinţa sa ca o nouă aristocraţie spirituală (cu rădăcini printre ţăranii români „autentici”) să salveze România de la o disoluţie inevitabilă. Explicaţia oferită de autor pentru aşa-zisa perioadă de „legionarism” eliadesc era, într-un fel, cunoscută deja de toată lumea, numai că nimeni nu o formulase încă… Remarcabile, tot în acest capitol, sunt consemnările lui Gasset despre pampas şi exerciţiul libertăţii pe care acesta îl propune: o existenţă mereu promisă, niciodată reală, proiectată într-un viitor iluzoriu, şi prin aceasta numai „visată”, promisă evident, ştiind că şi Gasset împărtăşeşte acelaşi destin al cărţilor neterminate, înţelegem studiul său despre nemărginirea pampasului tot ca pe o încercare de a se proiecta într-un viitor nedelimitat, cu graniţe mobile, mereu intangibil. Totodată, Gasset pledează pentru rolul de „spectator” al scriitorului, în ceea ce priveşte politica el trebuie să-şi păstreze o atitudine detaşată şi obiectivă, dar şi timpul necesar contemplaţiei şi reflecţiilor.
Nu ştiu dacă ar trebui să ne hazardăm spunând că Mircea Eliade, dinspre Portugalia este cea mai bună carte a lui Sorin Alexandrescu, pentru că mai există şi Paradoxul român, dar cu siguranţă va fi cea mai importantă în contextul exegezelor dedicate operei lui Eliade. Nu numai că propune o nouă paradigmă de interpretare (de pildă, autorul sugerează că poate opera lui Eliade ar putea fi analizată „prin teme şi concepte ortegiene”), întorcându-se la memorialistică şi afirmând că scrierile sale trebuie citite ca un tot, dar oferă o viziune cu totul nouă asupra celui de-al treilea Eliade, care, de ce să nu recunoaştem, ne-a lăsat un gust cam amar după parcurgerea Jurnalului portughez şi ne fereşte totodată de la a înţelege greşit această parte a operei sale.