Motto:  Şi mi-am silit inima să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa,
         Nebunia şi prostia, dar am înţeles că aceasta este vânare de vânt!
          Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi
          Înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte amărăciunea. (ECLESIASTUL – 1; 17 şi 18)

Constantin Miu-Lerca, un bănăţean olimpian

Am început să merg regulat la cenaclul literar piteştean. Pentru mine, proaspăt ieşit din adolescenţă şi rigorile internatului şcolar, unde totul era uniform, cazon, cenaclul era un mediu liber; serile literare ofereau un spectacol magic. Veneau mulţi creatori ai urbei, fiecare cu un anume fel de a fi, unii aveau chiar bizare moduri de a-şi marca prezenţa. Aveam prilejul să am în faţă scriitori adevăraţi, cu vastă carieră, clădită în vremea interbelică. Aceştia erau intelectuali cu aleasă şi adevărată educaţie, aveau puternice şi profunde studii clasice. Din nefericire, trecuseră prin gulagul comunismului atroce şi încă nu aveau curajul să spună lucrurilor pe nume; erau aproape taciturni. Excepţie făceau patru cărturari de marcă: Constantin Miu-Lerca, Mihail Ilovici, Ion N. Voiculescu şi Marin Ioniţă, ale căror luări de cuvânt erau adevărate cursuri de istorie literară; comentau fără inhibiţii evenimentele literare, nu-şi ascundeau simpatia faţă de mulţi scriitori interbelici, indexaţi de comunişti.