„Dragoste, de când te strig, s-a făcut în mine frig…”  

Pe poetul piteştean Octav Pârvulescu l-am cunoscut pe când eram elev al Şcolii Profesionale de Chimie, aflată foarte aproape de casa sa. Mi l-a arătat, de departe, mai vârstnicul meu prieten, Tedi Georgescu, despre care am povestit în câteva episoade anterioare. „Uite, mi-a zis Tedi, într-o zi, arătându-mi, undeva, la câţiva metri în faţa noastră, un ins masiv, cu o faţă mare, tăiată de ochi ageri, uşor obosiţi şi buze extrem de cărnoase, el este poetul emblematic al oraşului. Este cunoscut ca fiind cel mai calm om, poet care strungăreşte poemele în gând, de nenumărate ori. Mai pe toate le are în cap, arareori le scrie, iar când o face, scrie pe ce apucă.”  După terminarea şcolii am putut frecventa cenaclul „Liviu Rebreanu” fără oprelişti. Nu mai ştiu cum m-am apropiat de Papa Octav, ştiu doar că alături de el am trăit ceasuri de reverii, fie doar eu cu el, fie şi în prezenţa celorlalţi colegi de boemă… Mi-a povestit câte ceva din tinereţea lui, m-a luat la plimbare pe diverse străzi, să-mi arate case care-i aminteau de cineva sau de ceva; adesea ostenea, se oprea şi îşi masa înceeet, înceet, zona inimii, privindu-mă în ochi cu o mirare ne-lumească, parcă vedeam în ochii săi o tristeţe venind din străfundul secolelor, vedeam ceva ce nu pot spune-n cuvinte, ceva ce nu am mai văzut de atunci…   Era cardiac, mai toată lumea ştia asta, dar unii uitau şi, adesea, îl necăjeau, cu sau fără voie, abuzau de energia şi timpul său.