Fluturele de Ivoriu
– ultima parte –
 Recitesc ce am scris până acum şi îmi dau seama că scriitura mea  este vămuită, chiar şi după atâţia ani, mai ales de întâmplările neplăcute, care m-au marcat profund şi mi-au transmis o stare de anxietate camuflată. Aşa se face că textul are asperităţi, parcă refuză să intre în straie pur literare, ori refuzul este chiar în mine. Cu toate astea, nutresc bucuria secretă că, odată scrise aceste amintiri, voi reuşi să exorcizez proiecţiile întunecate ale trecutului. Dar, să mergem înainte cu evocarea…    
   
   La  întâi februarie, domnul Floru s-a întors la biblioteca şcolii; urmele atacului de cord încă mai stăruiau în felul său fragil de a se purta. Îl vedeam după ora 13 cum se îndrepta spre cantină, însoţit de George Neacşu, administratorul  cantinei. Acesta din urmă era un ins cu o vastă cultură şi  avea un fel de a fi neînchipuit. Prezenţa lui era aproape fantomatică, vorba caldă şi calmă; adesea  lăsa cuvintele suspendate, înţelesul lor parcă pleca într-o altă lume. Întâlnirea cu bibliotecarul mă stăpânise, avea în ea ceva mistic.   În vreo patru rânduri am vrut să-l vizitez pe dl. Floru la bibliotecă şi tot de atâtea ori l-am aflat în discuţii de taină. Îl vizitau adesea Ion Cincă, profesor şi scriitor, care încă nu debutase, pedagogul Radu Vişinescu, cumnatul pictorului Gheorghe Pantelie, mare iubitor de cultură şi anturaj cultural,  profesorul Măţăoanu. Zilnic era vizitat de George Neacşu, care-l invita la masă, la cantină, unde preţ de un ceas mâncau şi vorbeau în linişte. O dată pe săptămână îl vizita şi poetul Octav Pârvulescu, mai precis în ultima zi a săptămânii. Plecau împreună în oraş, ca două umbre hamletiene.