Înainte de a depăra firul poveştii despre lumea boemilor piteşteni, care au trăit la „temperaturi înalte”, se cade să fac o precizare: în economia cărţii-document  episoadele sunt mult mai ample, cuprind amănunte importante, care au darul de a face vizibile, şi chiar de a explica,  comportamente şi întâmplări, unele trăsături de caracter mai pregnante, ale  protagoniştilor care au fost sufletul boemei, centrul unei vieţi colective cu totul specială, nevăzută de mulţi dintre aceia care au fost doar spectatori. Pentru scrierea fiecărui episod fac apel fie la memoria personală, fie la însemnările mele răzleţe pe care le-am făcut de-a lungul anilor, fie la memoria unora dintre supravieţuitori. Ideea de a-i da cărţii şi caracter de document mi-a venit în timpul scrierii ei, mi-a fost, de asemenea, sugerată şi de cititorii fideli, pe care-i întâlnesc şi care mă asigură că văd în demersul meu publicistic un adevărat act de restituire a unei epoci.
Ar mai fi de spus ceva despre carte, şi de asta mi-am dat seama tot în timpul adăugării de episoade, anume că trebuie să fac loc şi mărturiilor supravieţuitorilor, ale acelora care au jucat un rol important, ori care au stat în plan secund, dar care au privit totul cu un puternic simţ al observaţiei. Tot de mare importanţă mai este şi un alt aspect, şi pe care l-am mai expus, în treacăt. În Piteşti au fost mai multe grupuri de intelectuali şi de iubitori ai culturii, grupuri care aveau viaţa lor şi care, uneori, se întrepătrundeau. Pictorii aveau grupul lor, actorii la fel, idem scriitorii, şi nu toţi dintr-un grup  frecventau un alt grup decât conjunctural – cu prilejul lansărilor de carte, al unor vernisaje ori premiere teatrale. Singură „Ceainăria” din pasajul Griviţei reuşea să adune, ca un loc magic, exponenţi din toate grupurile. Altfel spus, boema nu a avut un caracter unitar decât în spaţiul „Ceainăriei”, de a cărei forţă de coeziune ne-am dat seama repede şi pe care cu mintea noastră visătoare am considerat-o un spaţiu sacru, chiar dacă nu o puteam lua în stăpânire, cu totul, doar noi… La primele ore ale dimineţii, compoziţia clienţilor, care îşi aureolau începutul zilei cu o cafea, era diversă; muncitori, funcţionari, lăutari, miliţieni, securişti în civil, cu toţii îşi trăgeau sufletul câteva minute, alături de noi, discutau în şoaptă sau tăceau, ca şi cum ar fi intrat într-un timp de reverie ori de recluziune mistică. Nu trebuie uitată nici terasa „Cofetăriei Union”, vis-a-vis de Teatrul Davila, unde vara aveau loc adevărate recitaluri de poezie, unde se discuta despre regizori români celebri, care „montau” capodopere pe scene celebre ale lumii – Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban şi alţii.