Fluturele de ivoriu
 (urmare din numărul trecut)

Anul 1971 nu cred că am să-l pot uita vreodată. Veţi vedea şi de ce! Era în ianuarie 1971, mai era încă vacanţă, eram pe cale să mântuiesc cărţile împrumutate de la biblioteca şcolii. Hălăduiam înspre lacul Tanganika, cu personajele din cartea Fluturele de ivoriu. Era în preajma Bobotezei. Citeam la căldură, când, deodată, mama m-a întrerupt de citit. „Tot trebuie să-ţi spun, mi-a zis, cred că ai dat de o mare belea! Asta pentru că nu te astâmperi.” Aşa am aflat că de corespondenţa pe care o purtam cu cel mai bun prieten al meu, rămas în sat – era elev în clasa a opta – are ştiinţă şi cel mai sever profesor al şcolii generale, dar cel mai îndrăgit de mine. Acest profesor, căruia îi duceam dorul la oraş, avea un tic verbal – când şi când, cu rost sau fără rost, îşi puncta spusele cu expresia: „Mda, individul e periculos!”
 În epistolele mele către bunul prieten, îl întrebam pe acesta ce mai face Individul Periculos. Am crezut că profesorul meu drag descoperise la amicul meu din întâmplare vreo scrisoare şi va fi aflat că l-am poreclit Individul Periculos. Am liniştit-o pe mama şi am rugat-o să nu-i spună şi tatălui meu de treaba asta. Nu ştiam că, întors la şcoala din Piteşti, acolo voi fi supus unei anchete în toată regula.