Marin Tudor şi îndepărtatul răsărit

Suntem într-o zi de joi, a primăverii anului 1979. Aşteptam să înceapă o şedinţă de lucru a cenaclului „Liviu Rebreanu”. Afişul de pe scările Palatului Culturii –  fostă Curte de Apel până 1947, după 1989 tot curte – ne anunţa că  va citi proză scurtă un anume Marin Tudor, ins despre care nu ştiam nimic. Îmi plăceau şi numele şi prenumele omului; amândouă  sănătoase, ţărăneşti, mă stârneau să-mi imaginez cum arată omul. Curiozitatea mea şi a prietenilor mei era destul de  mare, asta deoarece seara se afla „sub bagheta” criticului literar Sergiu Nicolăescu, redactorul-şef al revistei Argeş. Criticul era cunoscut ca unul parcimonios şi cu simţul valorii; mai toţi aceia pe care i-a adus în cenaclu  şi i-a girat au fost autori onorabili, cu mult peste statutul începătorului. Cei doi şi-au făcut apariţia: criticul, fals neguros, cu aluniţa cât un neg, care-i da un aer şi mai sever, l-a poftit pe „finul său literar” la masa prezidiului. Aveam în faţă un ins de talie mijlocie spre înaltă, destul de tânăr şi arătos – atunci avea doar 26 de ani. Ceva îl făcea bizar –  îi încărunţise părul aproape în întregime. Se spune  în popor că astfel de încărunţiri înainte de vreme erau  însemnări, că aceşti încărunţiţi, seinii, sunt fie oameni de ispravă, fie inşi de nimic. După ce acest Marin Tudor a citit o proză scurtă, mi-am dat seama că am în faţă pe unul  dăruit de Dumnezeu cu mare talent, pe unul dintre aceia care pot adăuga lumii frumuseţe. Cu o virtute literară ieşită din comun, prozatorul ne-a adus în povestire o lume cu personaje din realitatea recentă,  cu destinul atins de o aripă stranie, magică. Locurile descrise, lumina şi întunerecul, îţi schimbau geografia lăuntrică, ţi-o îmbogăţeau cu tărâmuri greu de uitat.  După încheierea serii literare, care a fost un succes memorabil,  l-am abordat rapid pe Marin, dimpreună cu Ion Durac, Juju Ionescu, Tită, cel care acum semnează în Cafeneaua literară cu pseudonimul Titus Maxus, l-am simţit şi l-am făcut de-al nostru.