Suntem în 1980, spre finele lui mai. Într-o dimineaţă devreme, mă trezesc că-mi bate în uşă  Tedy Georgescu, minunatul meu prieten. Îl poftesc în casă, îl îndemn să se aşeze şi merg la bucătărie să-i fac o cafea. Avea pe faţă lumina  lui specială, care îl stăpânea atunci când tăinuia vremelnic o surpriză mare; lumina era însoţită şi de un zâmbet înghesuit copilăreşte în colţul gurii. „Eiiii, zic, boierul are a ne pune merinde din Samarkand pe masă; aşteaptă numai, să îţi fac o ţâră de cafea!”
Trebuie spus că eu şi Tedy  obişnuiam să ne vorbim în stil fanariot, bizantin – foloseam cuvinte, expresii preţioase, ţeseam adevărate valtrapuri semantice. Aduc ceştile cu veritabila cafea, apa rece în pahare înalte, după cum îi plăcea mosafirului meu să însoţească  licoarea turcească, care deja începuse a lipsi de pe piaţă, în anii aceia. „Amu, arhonda, că mă supui la trataţiune aleasă, să scoatem din coburi nu pistoale, ci cărţi, după cum e obiceiul pe moşia dumitale!” Coburi-le erau buzunarele sacoului şi din ele Tedy scoate două cărţi. „Ia, zice, pe ăst versuitor prea-dăruit nu-l ştii! Citeşte şi spune-mi de-ţi place Paserea Paradisului.” Aveam în faţă două cărţi de poezie, semnate de Alexandru Grigore, poet de care, spre ruşinea mea, nu auzisem.  „Mi-aprind ţigara, încep să citesc când dintr-un volum, când din celălalt. După aproape un ceas de lectură, uitasem şi să mai fumez, mă opresc şi-l privesc pe Tedy, care aştepta curios să-mi afle părerea. „Boierule, cred că mi-ai pus în faţă tot un poet de rangul lui Daniel Turcea; pare un distilat din Bacovia, Blaga şi solemnitatea limbii de Târgovişte. Ceremonios şi inventiv, cuvintele îl caută pe el iar nu invers. Parcă mă jenez de ludicul uneori edulcorat, scremut şi butaforic al lui Nichita.” „Ei bine, zice Tedy, vădit mulţumit de sinteza făcută de mine, află că am copilărit cu el. E născut la Fâlfani dar copilăria şi adolescenţa, ca şi Bebe Turcea, şi le-a petrecut aici, la Piteşti. Tustrei am stat pe aceeaşi stradă şi am fost prieteni la cataramă. Silviu, că aşa îi spuneam toţi lui Alexandru, nu mai ţin minte cine şi de ce l-a procopsit cu acest nume, frumos de altfel, chiar m-a pripăşit o vreme pe la revista „Viaţa Românească”, unde eram un fel de corector pe câteva sute de lei. După moartea lui Cornel Chiriac am plecat din Bucureşti şi nu l-am mai întâlnit pe Silviu decât de vreo două-trei ori. Acum este pe acasă şi trebuie să-ţi spun că după-amiază ne vedem cu ditamai scriptorul de poeme ceremonioase!”