Stelu Georgescu, Teddy, Tetea…

Aveam vreo 17 ani, terminam  trimestrul trei al anului doi de şcoală profesională. Era o zi a începutul de iunie şi sărisem în curtea unei case, vecină cu şcoala mea, după o minge sărită din teren…  În curte erau plante crescute în voie, câţiva meri, peri şi un cireş cu crengile îndoite de minunile gustoase bine pârguite. Am amuţit cu ochii duşi în… cireş… Trebuie să spun că întreaga mea copilărie şi adolescenţă au stat sub „semnele tutelare” întruchipate de: cireşe, scoruşe, ferigi, lăcuste, furnici, fluturi. Cum stăteam cu ochii-n cireş, dinspre casă a apărut un bărbat cam la 30 de ani, destul de înalt, cu ochii pătrunzători şi buzele groase, senzuale… „Nu te speria, îmi zice, ia mingea şi o aruncă peste gard, înapoi în curtea şcolii. Uite, să nu pleci, mă duc să iau scara şi vom culege nişte cireşe, să mănânci şi tu. Eşti elev la chimie, nu? Da, îi răspund, cu voce pierită de teamă.” Merge lângă casă, ia o scară scurtă  şi un coşuleţ de nuiele. Vine, aşează scara pe trunchiul cireşului. „Mă urc eu, zice, să nu cazi, că dau de belea.” Umple coşuleţul cu cireşe, coboară şi mă îndeamnă să mănânc. „Ce meserie înveţi aici? Operator chimist, îi răspund. Şi îţi place? Nu-mi place dar trebuie să fac ceva în viaţă…” Râde la auzul vorbelor mele; de fapt erau ale Tatălui meu. „Îţi place să citeşti?”, mă mai întreabă, după ce mă îmbia mereu să iau cireşe. „Da.” „Ce citeşti acum?” „Anna  Karenina, de Lev Tolstoi.” Gazda mea de conjunctură spune:  „Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” E chiar începutul romanului pe care-l citeam… Terminăm cireşele. „Pe mine mă cheamă Stelu Georgescu, pe dumneata?” „Aurel Sibiceanu, răspund… „Hai să te conduc, de intrat ai intrat peste gard, de ieşit vei ieşi cumsecade, pe poartă, ca oamenii!”