Fluturele de ivoriu
În toamna anului 1970 eram elev în anul întâi al Şcolii Profesionale de Chimie din Piteşti. Cu un an mai devreme, Tatăl meu încercase, conform dorinţei sale şi a Bunicului meu, să mă îndrepte spre o carieră teologică, care nu-mi displăcea, de altfel. Numai că a fost foarte dur contactul meu cu viaţa de internat a seminarului teologic. Fusesem crescut mai mult de Bunica mea, într-o libertate aproape absolută, potenţată şi de lecturile numeroase şi haotice. Viaţa aspră de seminar era să mă coste, să mă afunde, fără vreo posibilitate de ieşire, într-un hău psihic.
Pentru a urma, totuşi, o şcoală, Tatăl meu mi-a făcut prima şi singura concesie din viaţa lui – a acceptat să fiu elev extern. Am locuit timp de un an la o mătuşă, în localitatea Goleşti. Poveştile, în fapt multe reale, despre Fraţii Goleşti, despre Brătieni m-au stăpânit repede. Impresionantul conac medieval al Goleştilor şi Vila Florica, a Brătienilor, în scurtă vreme nu au mai avut pentru mine nicio taină. Am cotrobăit toate ungherele existente iar Tuşa Tanţi mi-a povestit tot ce ştia despre trecutul uluitor al Goleştilor, al Brătienilor şi al locurilor din care au plecat în slujba unui vis: propăşirea turmei, prin slobozirea trupului şi plivirea minţii. Aici i-aş spune mult prea marelui elitist H.-R. Patapievici că patibulari nu pot fi toţi cei care alcătuiesc un neam, o naţiune, ci doar aceia care au ţinut neamul şi îl ţin în promiscuitate morală şi materială. Seminţiile sunt egale şi sfinte în Faţa lui Dumnezeu, cu toate că unii clamează de mii de ani că, dintre popoare, doar unul singur este poporul ales.