După douăzeci de ani (II)

Vineri, 22 dec. 1989. Am sosit de la serviciu. Am avut cea mai groaznică noapte.
La ora 23,30 sunt chemat de inginerul şef, acesta îmi înmânează un tabel cu toţi oamenii pe care-i am în subordine şi îmi spune că trebuie să iau semnăturile tuturor. Citesc textul din capul tabelului; scrie despre starea de necesitate care se declarase, în urma încercărilor de destabilizare a ţării, despre buna funcţionare a instalaţiilor, despre considerarea ca sabotaje a oricăror disfuncţii în funcţionarea instalaţiei, despre sancţiunile drastice care se impun în atari situaţii. Se citează legi, articole, paragrafe, etc. Altfel spus, trebuie să pun oamenii să-şi semneze sentinţele de condamnare la moarte ori la ani grei de închisoare. Îmi informez şeful despre acest mesaj ascuns în text, despre faptul că trebuie să le spun oamenilor adevărul. Respectivul şef, care vreo două decenii a fost şi profesor, om cu solidă cultură tehnică şi umanistă, mă repede şi mă somează să fac ce mi se spune, nu să instig oamenii la nesupunere civilă. Trec pe la fiecare om, spun fiecăruia despre ce este vorba. Am multe femei în subordine şi mi-a fost foarte greu să le explic ce şi cum. Am semnat, până la urmă, gândind că nu ne pot împuşca pe toţi. La ora 6,30, dimineaţa, la ieşirea din schimb, însuşi directorul general ne-a aşteptat să ne felicite pentru buna funcţionare a fabricii. Pe mine, cum era şi firesc, nu m-a felicitat, doar m-a admonestat: „După ce se termină micul deranj, vei fi deferit organelor de anchetă pentru comportamentul dumitale din această noapte. Se ştie tot, s-a notat tot .”
Acum sunt acasă, am scris aceste rânduri şi aştept să fiu ridicat.