Pentru că e vorba de sfadă şi de actanţii ei, sfadasinii, nu ar fi mai eficac să-i punem pe aceştia din urmă la cazna polilogului?(1) Ba da, ba da, ba da. Prin urmare… iată-i desfăşurându-se amplu, maiestuos, dezinvolt ori poticnit, după puteri:

  * * *
PRIMUL SFADASIN: Je confesse avoir naguère regardé comme une honte d’appartenir à une nation quelconque, à une collectivité de vaincus, sur l’origine desquels aucune illusion ne m’était permise. Je croyais, et je ne me trompais peut-être pas, que nous étions issus de la lie des Barbares, du rebut des grandes invasions, de ces hordes qui, impuissantes à poursuivre leur marche vers l’Ouest, s’affaissèrent le long des Carpates et du Danube, pour s’y tapir, pour y sommeiller, masse de déserteurs aux confins de l’Empire, racaille fardée d’un rien de latinité. Tel passé, tel présent. Et tel avenir. Quelle épreuve pour ma jeune arrogance! „Comment peut-on être Roumain?” était une question à laquelle je ne pouvais répondre que par une mortification de chaque instant. Haïssant les miens, mon pays, ses paysans intemporels, épris de leur torpeur, et comme éclatant d’hébétude, je rougissais d’en descendre, les reniais, me refusant à leur sous-éternité, à leurs certitudes de larves pétrifiées, à leur songerie géologique. J’avais beau chercher sur leur traits le frétillement, les simagrées de la révolte: le singe, hélas! se mourait en eux. Au vrai, ne relèveraient-ils pas du minéral? Ne sachant comment les bousculer, les animer, j’en vins à rêver d’une extermination. On ne massacre pas des pierres. Le spectacle qu’ils m’offraient justifiait et déroutait, alimentait et écoeurait mon hystérie. Et je ne cessais de maudire l’accident qui me fit naître parmi eux(2).
Al DOILEA SFADASIN: A se revedea… Luca Piţu, Sentimentul românesc al urii de sine, Iaşi, Institutul European, l99l, pp. 19, 20, 23. Eseul care dă titlul volumului, pp. l7-23, e un dialog savuros, în inimitabilul stil al Magistului in Cajvana, între două personaje care pleacă de la trei texte de Coran, de la vorbele auzite pe la cozi şi petreceri („Mie-ruşine că sunt român” etc.) şi de la titlul celebru al lui Theodor Lessing, Der juedische Selbsthass, pentru a afirma existenţa echivalentului românesc, der rumaenische Selbsthass(3) .  
AL TREILEA SFADASIN: „NĂSCOCOR: … nu mă laşi să ajung unde voiu. CERNOBÎL: Unde, mă? NĂSCOCOR: La demascarea sau, cum se spune prin universităţi, la deconstruirea conceptului de naţionalism răsturnat, la destructurarea noţiunii de etnocentrism à rebours. CERNOBÎL: Există asemenea balaur fioros? NĂSCOCOR: Ihî, îhî, îhî. Şi încă cum. Fiindcă …a-ţi cobâlţâi locul băştinos, a-l coperi cu sudălmi şi judecăţi negative, a-l vitupera energic la orice ocazie însemnează că mai întreţii cu patria, cu spaţiul natal, cu matria, că mai întreţii cu ele raporturi, fie şi negative, fie de odi à amo, precum cu unele iubite… CERNOBÎL: Iubita lui Bălcescu este pe amo. A lui Cioran o hi pe odi? Te-ascult, te-ascult. NĂSCOCOR: Nici măcar pe odi et amo. E mai complicat fiul popii din Răşinari decât cred unii, credulii. Poate are o iubită odioasă, poate o duşmancă amabilă, poate că furtuna oximoronică din sufletu-i inconsolabil nu o va stinge zeul mintenaş. CERNOBÎL: Poate, poate, măi nepoate. NĂSCOCOR: Transtextualizându-l, aş afirma că iubeşte Valahia cu o ură dură, nesecată. Are, deci, legături cu ea. O iubiurăşte pentru că l-a decepţionat, pentru că i-a înşelat aşteptările, pentru că l-a fentat în varii rânduri, şi, având legături afective cu ea, chiar de soiul acesta complicat, nu… CERNOBÎL: …nu e un adevărat apatrid, cum pretinde; nu a învins încă România din el; îi mai degrabă un antipatrid, ţeara nu încetează a-l obseda, iar el, în felul său, îi e fidel şi după divorţ: iată, nu s-a recăsătorit cu Francia, nu şi-a luat niciodată naţionalitate hexagonală”(4) .
AL PATRULEA SFADASIN: La thèse que Lessing développe dans Der juedische Selbsthass est à maints égards ambiguë, voire dangereuse. Affirmant prudemment au début de sa démonstration le caractère universel de la haine de soi, l’auteur concentre cependant de plus en plus son propos pour réduire son examen au phénomène juif et à la situation de l’assimilation. Ce faisant, il abandonne sa perspective première qui, généralisante, permettait par là-même de disculper le groupe juif de tout particularisme. De là à faire de tout Juif assimilé un être tourmenté par la haine de soi inhérente à ses origines juives, il n’y a qu’un pas que de nombreux critiques ont fait franchir à Lessing. On pourrait en outre souligner sa responsabilité, ô combien lourde et accablante: en forgeant l’expression même de haine de soi juive ou tout du moins en la rendant célèbre, Lessing ne pouvait que conforter les thèses antisémites. Il allait en outre d’autant plus leur faciliter la tâche qu’il leur apportait la caution d’un Juif. Mais en rester à ce niveau d’analyse de l’ouvrage serait en donner une lecture réductrice et défigurante. En effet, la question fondamentale de cet intellectuel juif allemand est de toute évidence la conquête de son identité qui, pour lui, passe par une introspection rigoureuse et parfois autodestructrice(5).
AL DOILEA SFADASIN: Ideea „blestemului balcanic” – diabolizarea contextului istoric şi geografic al României – trebuie înţeleasă în legătură cu alte exasperări cioraniene în faţa senzaţiei că naţiunea e victima unei sancţiuni cosmice. În imagini nocturne, sumbre, terifiante, Cioran se întreabă: „Ce piază rea a pecetluit începuturile noastre?”, ajungând la o plastică viziune a maledicţiunii: „La descălecarea voievozilor noştri a cântat o cucuvaie…”. Deşi l-am văzut criticând „ideologia asta de victimă” a ţăranului, Cioran nu se poate opri de la a vorbi de „existenţa subterană a unui popor persecutat”, „neam fără noroc”, „nesoarta valahă”, „nenorocul valah”, „neamul ursit nesoartei”, „blestem satanic”. România devine o figură a nefiinţei, „deşertul natal”, „vidul agresiv al dureroasei patrii”, un teritoriu al carenţei. Retorica „neantului valah” reprezintă paroxismul negativizării unei geografii a fiinţei româneşti ce iese astfel din banalitatea hărţilor obişnuite, pentru a se pierde într-o gaură neagră, negativitatea pură. O atare îndârjire de a demonstra excepţionalismul nu putea să nu pară bizară la un autor care şi-a construit la Paris o aură de apatrid sceptic, dar continuă să clameze geniul poporului său – un geniu al ratării, al eşecului, al înfrângerii, dar geniu totuşi, specializare inegalabilă în dezastru. Oare nu cumva prolixa lamentaţie cioraniană este un simplu antinaţionalism, un naţionalism negativ, dar la fel de intens? Aşa crede Luca Piţu: mândria lui Cioran de a proveni dintr-o naţiune ce pare să aibă monopolul eşecului perfect este un „naţionalism şi etnocentrism à rebours”, iar cel ce vorbeşte astfel „nu e un apatrid, cum pretinde; nu a învins încă România din el, e mai degrabă un antipatrid”; „cu negativismul său, de fapt afirmativism răsturnat, cu exaltarea nimicniciei valahe, mi se pare el, sub acest unghi, foarte puţin sceptic: în ciuda reputaţiei sale occidentale”… Este totuşi o lectură reducţionistă, fiindcă nu e sensibilă la ambiguitatea lui Cioran. Desigur, construcţia unei teorii a elecţiunii negative/diabolice nu poate evita clişeele celeilalte elecţiuni, favoarea divină: pe când unii sunt aleşi de Dumnezeu şi binecuvântaţi cu istorie ilustră, cultură magnifică ş.c.l., noi suntem aleşi de Diavol (de vreun Mauvais Démiurge): e gradul absolut al cauzalităţii diabolice, această meteahnă de a explica insuccesele prin conspiraţii misterioase. Dar elecţiunea tot elecţiune rămâne, chiar atunci când e negativă, deci rămânem în acelaşi registru simbolic. Ne amintim şi că retorica poporului ales e folosită frecvent de diversele naţionalisme pentru a pretinde că, mai înainte chiar de a avea un drept istoric asupra teritoriului său (prin ius primi occupantis, de exemplu), tribul/etnia/ naţiunea are un drept divin (iar în identitatea sa, astfel legitimată transcendental, intră mandatul conservării spaţiului miraculos al elecţiunii). Avem oare astfel proba naţionalismului à rebours? Ar fi prea simplu. Şi l-ar mântui până la urmă pe ins, care ar avea astfel să decidă între prestigiu (elecţiunea pozitivă/divină) şi stigmat (elecţiunea negativă/diabolică). Prin urmare, el ar ieşi din tragedie – care este tocmai nesiguranţa, nehotărârea, angoasa unei identităţi între Bine şi Rău. Aşa cum vom vedea /…/, stigmatul nu este totuşi permanent, ci depinde întotdeauna de un ansamblu relaţional, de un fundal de valori şi conotaţii. El este instabil şi ambiguu, într-o relaţie de incertitudine cu atributul, stereotipul şi cadrele interacţiunii simbolice(6).
AL CINCILEA SFADASIN: Pentru a ilustra nivelurile superioare ale falsei gândiri/receptări critice româneşti, ne putem opri la lectura pe Cioran a lui Sorin Antohi, un autor cu opţiuni din ce în ce mai coerente în acest sens (mă gândesc la cele prilejuite de romanul lui Saul Bellow, Ravelstein, sau la eseul lui Tony Judt, Romania: Bottom of the Heap). În Civitas imaginalis, Sorin Antohi percepe gândirea lui Cioran ca pe una „profund ironică”, în care este respinsă orice alianţă spirituală cu epoca obsedată de profunzimile spiritului naţional. Comentatorul lui Cioran alege să ignore datele evidente, care arată că ideile acestuia se hrănesc, precum cele ale congenerilor săi, din aceleaşi obsesii ale timpului: o modalitate colectivă, adică naţională, de salvare individuală ce sfărşeşte inevitabil în totalitarism, (des)considerarea politicului ca modalitate de realizare a unor aspiraţii culturale personale, deopotrivă vagi şi violente (în dispreţul total al eventualelor consecinţe pentru ceilalţi), în fine, acel apetit dominant pentru iraţional, excepţional versus „mediocritate” etc… Toate diatribele antiromâneşti ale lui Cioran sunt irelevante aici în chip de contraargument, întrucât ele sunt reversul pasiunii lui pentru România, o „punere la teasc” intelectuală care să stoarcă din ea o eventuală măreţie. Iar paradoxurile şi ambiguităţile nenumărate ce rezultă nu au nimic de-a face cu ironia – ele nu oferă nici o altă opţiune gândirii, fiind la fel de univoce ca şi obsesiile care le produc. În opinia mea, e foarte greu de contestat faptul că Cioran e un „naţionalist şi etnocentrist à rebours”, după formula lui Luca Piţu, pe care Sorin Antohi o citează pentru a o respinge. La fel, că el nu are cum fi, cel puţin în tinereţe, un sceptic autentic (nemaivorbind de luciditate!), dată fiind vehemenţa extremă a gândirii sale; căci nu cantitatea de paradoxuri produse dă scepticismul, ci neîncrederea în reţetele prea clare (cu atât mai mult în cele dure) ale cunoaşterii şi acţiunii… În plus, fără a nega autenticitatea trăirilor şi ideilor lui Cioran, finalitatea primă a scrierilor sale pare a fi întotdeauna aceea de a epata (cu variante pentru scrierile din ţară şi cele din Franţa) şi doar cea secundă, aceea de a transmite sau de a dezbate idei. Autenticitatea trăirii şi dorinţa de a epata se află, desigur, într-un oarecare conflict, dar ele nu sunt neaparat imposibil de reconciliat. Ideile lui Cioran îmi par în acelaşi timp autentice ca trăire – cel puţin în măsura în care dorinţa de a epata îi induce convingeri pătimaşe – şi atent construite. De aceea cred că, înainte de a cerceta şi evalua ideile lui Cioran în domeniul teoreticului, e necesară o clarificare a retoricii lui. Aceasta ar trebui să ne arate, cu riscul de a-i contraria pe glorificatorii necondiţionaţi ai valorilor culturii naţionale, în ce măsură trebuie să luăm în serios, după toate canoanele filosofice şi ştiinţifice, ce ne spune Cioran(7).
PRIMUL SFADASIN: Il n’est que vrai d’ajouter qu’en ce temps-là j’étais novice dans les doutes, que j’en faisais à peine l’apprentissage; que je me roulais dans des certitudes qui niaient et affirmaient avec démesure. J’écrivis à l’époque un livre sur mon pays: peut-être personne n’a attaqué le sien avec une violence pareille. Ce fut l’élucubration d’un fou furieux. Mais dans mes négations il y avait une flamme telle, qu’à distance, il ne m’est pas possible de croire qu’elle n’ait pas été un amour renversé, une idolâtrie à rebours. C’était comme l’hymne d’un assassin, ou la théorie hurlante d’un patriote sans patrie. Des pages excessives qui permirent à un autre pays, ennemi du mien, de les employer dans une campagne de calomnie et peut-être de vérité /…/. Dans mon pays il n’y avait que deux catégories de citoyens: les miséreux qui composaient la quasi-totalité du pays, et quelques charlatans, quelques parasites qui exploitaient leur misère. Détruire ces derniers me paraissait trop facile; c’était une tâche possible, trop possible; elle ne correspondait pas à mes ambitions. C’eut été m’engager dans une besogne sans envergure, m’évanouir dans l’évidence, satisfaire à une exigence générale. Ma haine en quête d’un objet crut subitement en avoir trouvé un: c’était les cimetières… Pris de rage contre nos ancêtres, je ne savais comment les tuer encore une fois définitivement. Je haïssais leur mutisme, leur inefficacité et tous les siècles qu’ils avaient remplis de leurs abdications. Mon idée était qu’il fallait faire sauter leurs tombes, projeter en l’air leurs ossements, profaner leur silence, nous venger sur eux, insulter à leurs défaites, pulvériser notre „jadis”, notre néant de toujours… Mon idée, inutile de le dire, ne déclencha aucune croisade. Elle me satisfit pour un temps…Puis, je me lassai de haïr en vain, et m’embarquai dans une haine plus vaste qui comprenait tout le monde, qui s’étendait depuis le mépris pour mon voisin jusqu’à une anarchie cosmique. J’avais, en effet, besoin de folie comme d’autres en avaient de sagesse et d’argent(8).
AL ŞASELEA SFADASIN: Mi-a căzut în mâini acum câteva săptămâni o carte nouă, tipărită în l956 la Editura Gallimard din Paris. Un eseu filosofic datorit domnului Emil Cioran şi intitulat Ispita de a trăi. Nu e cazul să discut aici sistemul de gândire al domnului Cioran, filosof al disperării şi al neantului, ucenic mistificator al lui Martin Heidegger, pontiful existenţialismului şi onorabil nazist /…/ În capitolul al treilea, denumit Mică teorie despre destin, domnul Cioran se dedă la o serie de consideraţiuni profunde asupra caracterelor şi destinului popoarelor: spaniolii, bunăoară, îi apar ca marcaţi iremediabil de morbul decadenţei lor istorice; ruşii, dimpotrivă, însufleţiţi de o sălbatică, de o îngrozitaore vitalitate… Dar domnul Cioran, care declară că ar fi de origine română, se ocupă şi de poporul nostru. La pagina 54, cu inima sfâşiată de durere, domnul Cioran mărturiseşte ce a crezut şi ce mai crede despre români /…/ Elucubraţiile domnului Cioran nu au, din fericire, nimic comun cu românii. E, desigur, un simplu accident, regretabil pentru români, că domnul Cioran s-a născut pe meleagurile unde odinioară au vegetat barbarii. Etica „selecţionată” a domnului Cioran e o etică de apatrid, o etică de renegat, care-şi vinde pe un pumn de şilingi frazele găunoase /…/ Ce bine că domnul Cioran a devenit – pe socoteala lui – filosof parizian! Mai scrie, domnule Cioran, încă o ispită, şi două, şi trei. Dacă ţi se plăteşte, e păcat să n-o faci. Spor la lucru! Noi ne vedem de treburile noastre de popor „inexistent”, clădim o ţară nouă, cu oameni noi, şi-ţi făgăduim că-ţi vom traduce opera completă, ca să ştie şi generaţiile viitoare cum arăta, pe la mijlocul veacului al XX-lea, un filosof al minciunii şi josniciei(9).
PRIMUL SFADASIN: Dragă Relu, îmi pare bine că ai primit La Tentation d’exister, dar sunt furios pentru pachete. Ţi-am trimis două. E scandalos. – A-l cita pe Eminescu aici e o imposibilitate, pentru că nimeni nu-l cunoaşte; e intraductibil; în franţuzeşte pare demodat, provincial, caraghios… Adevărul e că viziunea asupra realităţii nu se datorează în cazul meu vreunei influenţe literare, ci unor infirmităţi, unor tulburări… înnăscute. Nu e mai puţin adevărat însă că într-un anume sens eu descind din Rugăciunea unui Dac, al cărei ton violent, rostit ca un blestem şi nu ca o iertare, mi-a plăcut întotdeauna(10).

* * *
1. „Du fait que la haine de soi est chose multiple, le discours qui en parle doit être lui aussi pluriel, et s’attacher simultanément à des repères épistémologiques le plus souvent divergents. Le meilleur terme que l’on puisse utiliser pour désigner une démarche appropriée à la haine de soi est celui de polylogue parce que, en réunissant deux lexèmes qui signifient littéralement „multiple“ et „discours“, ce mot rend compte exactement de la diversité constitutive de l’idée dont nous nous occupons” (Luca Zaharia à Constantin Piţu: La parole mélancolique. Une archéologie du discours fragmentaire, Editura Universităţii din Bucureşti, l999, p. 77).
2. E.M. Cioran: La Tentation d’exister, Gallimard, „Idées”, Paris, l974, pp. 57-58.
3. Sorin Antohi: Civitas imaginalis, Litera, Bucureşti, l994, pp. 271-272.
4. Luca Piţu: Sentimentul românesc al urii de sine, Institutul European, Iaşi, l997, pp. 20-21.
5. Marie-Sophie Benoît: Theodor Lessing et le concept de „haine de soi juive”, in La Haine de soi. Difficiles identités, sous la direction d’Esther Benbassa et Jean-Christophe Attias, Editions Complexe, Bruxelles, 2000, p. 43.
6. Sorin Antohi: Cioran şi stigmatul românesc. Mecanisme identitare şi definiţii radicale ale etnicităţii, in Civitas imaginalis, Litera, Bucureşti, l994, pp. 218-202.
7. Ciprian Şiulea: Retori, simulacre, imposturi, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 12-13.
8. Cioran: Mon pays, Humanitas, Bucureşti, l996, pp. 129-133.
9. Colonelul Valentin Lipatti: Valori franceze, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, l959, pp. 280-282.
10. E.M. Cioran: Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, Bucureşti, l996, pp. 130-l31.