Mă enervează excesul de orgoliu, cu prostie integrată cu tot, al unor „scriitori”. Grafomanul e unic, ce dacă a scris până acum o singură carte publicată pe bani personali, ce, Lampedusa a scris mai multe?, doar el merită dintre contemporani să rămână în literatura română. El a scris: cele mai minunate catrene, cea mai splendidă carte de ezoterism, cel mai genial volum de proză plus vreo două tomuri de cele mai excelente interviuri. Şi staţi aşa, nu sunaţi deocamdată! Pentru că, dacă sunaţi în viitoarele 10 minute, tot el a scris şi cele mai superbe poezii de la Eminescu încoace! Sau de la Nichita, că oricum în rest nu mai există poezie de la ei şi până acum. Şi nici între ei.
Strânge ban pe ban din salariu, dar de preferat din pensie, mai merge după o sponsorizare şi direct la editură, mă scuzaţi, tipografie, că doar nu editezi etichete de borcane, ci doar le tipăreşti. Ce redactor de carte? Păi ce, ştie ăla mai bine ca autorul ce-a vrut el să scrie? Ce corector? Păi el nu ştie limba română? Ei şi ce dacă sunt virgule între subiect şi predicat, mai scapă, în plus mai faci o pauză când citeşti, cititorului îi pasă de CE e scris în carte, nu de CUM e scris.
Şi vine apoi şi-ţi dăruieşte cu mirobolante dedicaţii lustruitoare operele lui inestimabile, inegalabile şi intangibile. Nu contează că nu i-ai citit producţiile precedente şi chiar îi spui asta – iar el, mărinimos, îţi arată că înţelege că nu stai bine cu timpul –, chiar dacă-l anunţi ferm că nu vei scrie despre vorbele lui înşirate în veci, el e convins că, atâta timp cât ştie să scrie, e scriitor. Iar cum tu ştii să citeşti, clar nu poţi fi decât critic. Un critic constructiv, aplaudac, că altfel n-ai fi aşa un om fin, numai mojicii distrug prin critica lor asemenea opere nepieritoare.
False modestii am văzut, dar fals orgoliu zău de-am văzut vreodată!
Sunt sătulă de astfel de ţoape urbane care îmi mănâncă zilele. Am ajuns la limita inferioară a comportamentului meu în modul în care le înfrunt şi tot degeaba, oamenii ştiu ei bine ce fac iar eu sunt, pentru ei, un om bun, dar, un pic, aşa… cam ciudat. Şi-atunci, ca reacţie, ne propunem prietenul meu imaginar Remus şi cu mine să scriem o trilogie despre evoluţia artei postmoderne în România. Şi ce dacă nu ştim mai nimic despre asta? Tocmai bine, suntem originali şi, ca să nu fim pervertiţi de părerile altora, nici nu citim nimic pe tema dată. Trilogia va fi în patru sau cinci volume, ne mai gândim, şi ieşim pe piaţă cu volumul doi, să întreţinem suspansul publicului.

S.F.