M-am gândit adesea la o apropiere-asemănare între scopul şi sensul transfigurării-trecerii realităţii prin ficţiunea literară, cu sensul şi scopul transfigurării-trecerii sufletului prin starea trupească. Acesta este trupul meu, o spunea însuşi Iisus – trupul care se frânge pentru a lucra asupra sufletului. Frângerea are scopul şi rostul ei, pe care omul şi le limpezeşte şi le învaţă clipă de clipă de-a lungul trecerii sale pe pământ, cel mai adesea fără să ştie şi fără să vrea. Sufletul se îmbunătăţeşte şi se înnoieşte prin frângerea şi încercările la care îl supune întruparea sau, dimpotrivă, decade lăsându-se ispitit de firea păcătoasă a trupului…Păstrând proporţiile, aş spune că un scop asemănător ar avea trecerea realităţii aşa-zis palpabile (ea e una din feţele unei realităţi infinite) prin filtrul ficţiunii artistice. Artistul supune realitatea cumva la aceeaşi înfrângere, încercare şi înnoire care face să se întrevadă o faţă a realităţii, mai cuprinzătoare, şi un adevăr care poate fi pus în valoare prin alte procedee decât cele la-ndemână, aparent distructive.