La Piteşti este activă  din 2003 revista lunară Cafeneaua literară. În contextul cultural general, aerul boem pe care-l cauţi, atras de numele ei, este mai degrabă al unei cafenele nostalgice, unde se întâlnesc artiştii unui spirit nu în contratimp ci deliberat dedat unei distanţări, cumva prudente, faţă de suflul complet al “culturii vii” (ca să cităm expresia Aurei Christi din Apelul pentru salvarea culturii uneia dintre ţările… Uniunii Europene). Asumarea ca atare a unei asemenea opţiuni pentru “politica” redacţională a revistei condusă de criticul (şi poetul) Virgil Diaconu îi imprimă o imagine strict regională, dominanta tematică fiind axată pe autorii locali, aceasta probabil întrucât editarea apare sub egida Consiliului Local Piteşti şi a Primăriei municipiului Piteşti, care impun tacit şi necesar afirmarea memoriei culturale argeşene.
Ancorarea în actualitate a revistei este, în acest moment, una socială, ţinând de conştientizarea, pentru scriitorii ei, a situaţiei critice a culturii române şi a artiştilor ei, a scriitorilor ei care, s-o recunoaştem, nu ştim cu ce câştig sau cu ce pierdere, nu au organ pentru greve sau presiuni politice care să schimbe în favoarea lor deciziile de finanţare, de susţinere de către instituţiile acreditate. Astfel, Apelul… (nr. 2/2007), lansat în septembrie 2006, semnat de personalităţi din România dar şi din Israel, Irlanda, Franţa, Germania, Australia, n-are nici în acest moment ecou în lumea politică. Iar un “strigător în pustie” cum este Liviu Ioan Stoiciu, în privinţa deconspirării scriitorului colaboraţionist (nr. 2/2007), nu are nici în rândurile propriei bresle scriitoriceşti vreun ecou. De unde nedumerirea noastră: dacă scriitorii români nu ştiu decât să scrie şi să strige fără să poată acţiona ei înşişi, cum să se schimbe, fie şi infinitezimal, ceva în direcţia suportabilă pentru ei?  Am putea spune că pentru asta ar trebui să se aştepte tocmai generaţiile care acum se zbat doar să se adapteze la nevoia de a arăta lumii poezia, cu instrumentele cumva ale unei economii de piaţă  (publicitate sau prezenţe “în stradă”, demers la care tocmai scriitorii români sunt deficitari spre deosebire de artiştii din film, muzică, dans, pictură). Deocamdată, aceste generaţii, de după anul 2000,  într-un efort încă mai mult estetic, la nivelul unei dominante a scriiturii fruste, a punctării riscante din punct de vedere valoric, a unor obsesii viscerale, aparent pornografice (un fel de a spune “asta este lumea de acum”, un fel, fie şi stângaci, exasperat, de a spune “existăm”), sunt cele care ar trebui să pregătească acel tip de scriitor, încă necunoscut la noi, care are fler de întreprinzător, de afacerist şi care îşi va sacrifica valoarea pentru a forţa instituirea acelor legi şi infrastructuri economice care să lase loc firesc unei autofinanţări, şi astfel, a exprimării în cele din urmă, a valorii creaţiei literare în societatea românească. Dar scriitorul român are încă mentalitatea de “protejat” obişnuită de sub comunism şi nu-i este familiar actul voluntar de formare a propriului statut social.

Dincolo de tematica statutului social al scriitorului, sau de imaginea literară a politicului românesc, tratată în interviurile lui Virgil Diaconu (cu prozatorul Constantin Stan sau cu poetul Cassian Maria Spiridon), în analiza lui Nicolae Breban asupra complexului de vinovăţie, în notele savuroase ale Marianei ªenilă-Vasiliu despre schimbarea la faţă a unor  români (activişti înainte de `89 şi fericiţi posesori ai unor fotolii în posturi de decizie publică după) precum întoarcerea  hârtiei în banda lui Möebius (!), Cafeneaua literară aniversează scriitori, bunăoară Ion Pachia Tatomirescu – 60… (nr. 2/2007), Victor Sterom – 70 (nr. 3/2007),  restituie valori (poetul Mihai Moşandrei, folcloristul C. Rădulescu-Codin). Pagini generoase sunt acordate poeziei unde citim atât cronici, dar şi creaţii ale unor autori prezenţi la Concursul naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea… desfăşurat la Piteşti (14 februarie), sau în Clubul Cafeneaua literară, unde am remarcat poemele lui Ioan Matiuţ (“ceva se spune prea încet/sau nu se spune deloc/ceva ia uneori forme ciudate/apoi devine/nu neapărat”). Citim şi poemele de dragoste ale lui Virgil Diaconu scrise împreună cu o Lolită a lui, poemele în proză ale lui Ilie Vodăian sau proza poetică a lui Paul Aretzu, dar şi un fragment din romanul Zăpada mieilor al Aurei Christi.  Aflăm şi despre prezenţa lui Adam Puslojic la Piteşti, la invitaţia Primăriei Piteşti (a domnului primar Tudor Pendiuc) unde au fost lansate volumele Muritori, ce-i cu voi ? sau Bunavestire de Ipoteşti şi Tăcere lustruită. Lui Brâncuşi.  Să spunem, în fine, că revista Cafeneaua literară de la Piteşti (ce poate fi găsită la chioşcul de lângă Muzeul Literaturii din Bucureşti, spre deosebire de altele ce apar în provincie), este expresia unor eforturi remarcabile ale redactorilor ei de a ţine în viaţă creaţia, spiritul cultural viu într-un oraş românesc al lalelelor cum este Piteştiul.   
     
*Articolul a apărut în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 4