* Leo Butnaru – Ordine de zi, ordine de noapte (Valman, 2009). Scriitor total, mişcându-se nonşalant în mai toate genurile literare, Leo Butnaru rămâne în primul rând poet, poet român prin excelenţă, deşi e şi bun cunoscător de rusă, limbă din care traduce şi antologhează preponderent pe avangardiştii din spaţiul nord- slav, mai mulţi decât ne-am fi putut închipui. Precum un Şerban Foarţă, poetul de la Chişinău e dedat la toate subtilităţile limbii române, mânuind măiestru jocurile de cuvinte şi scriind poeme apoftegmatice de genul: „Moartea e o lege/în afara legii/adică – pretutindeni”. În volumul de faţă, Leo Butnaru lasă ars poetica la sfârşit, aceasta fiind o Odă marelui cititor: „La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am/nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul)/de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv/în stil etern-post-antic-despre/oralitatea libertină care, intrând direct din stradă/îşi şterge tălpile de preşul dungat al/primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)/apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa/intră familiar-textualist în discurs…”